Acest articol este un act de cultură și rog să fie taxat ca atare

Acest articol este un act de cultură și rog să fie taxat ca atare

166

Administratorii democrațiilor sunt la fel de atenți când vine vorba de comunitatea intelectualilor – ei înșiși… intelectuali – ca și despoții. Administratorii democrațiilor au uneltele lor de a capta benevolența creierelor (creiere necesare „bunei înțelegeri” de către societate a operei conducătoare). Căci intelectualii sunt buni pentru democrații pentru că sunt neoproletarii din fabricile de legitimitate publică, administrate public. Aceste fabrici nu se privatizează, că sunt „strategice”.

Și înainte, și după – 1989, la noi, zic, dar „axa timpului și locurilor” este ticsită de înainte și după – condiția intelectuală a fost una aparte. Intelectualii, par excellence, nu pot fi decât ori răzvrătiți, ori complici ai timpului și spațiilor lor. Intelectualii, qua intelectuali, nu pot fi simpli tehnologi care execută neproblematic seturi de operații cu substanțiere fizică.

Modelând imaterialul ideilor, ei capătă privilegiul de a se apropia cel mai mult de infrastructura epocilor. Într-un intelectual nu poți descărca plumbii propagandei și ai minciunii. Poți să-l torturezi, să-l umilești și să-l ucizi, dar nu-l poți în/con/vinge „în interior”. El știe diferența dintre adevăr și antonimele sale (falsul, minciuna). Unui intelectual îi poți zdrobi interfața cu lumea, îl poți rupe de ea, ca apoi să-i oferi unica soluție de recăpătare măcar a unei părți din ea, vătămată în fond, dar încă tentantă în forme. Da. Îl poți „face” să devină voluptos mitralior de minciună spre un „exterior” nedotat cu armură. Ca intelectual, el știe, însă, că, cu fiecare plumb tras în gândurile și ideile semenilor săi, câștigă războiul stăpânilor săi, doar ca să îl piardă pe-al lui. Ca om, „doar”.

Intelectualii operează cu dialectica adevăr sincer / minciună complice, indiferent de încărcătura vremurilor. 1989-urile sunt doar un pretext de nuanțare. Administratorii democrațiilor sunt la fel de atenți când vine vorba de comunitatea intelectualilor – ei înșiși… intelectuali – ca și despoții. Administratorii democrațiilor au uneltele lor de a capta benevolența creierelor (creiere necesare „bunei înțelegeri” de către societate a operei conducătoare). Căci intelectualii sunt buni pentru democrații pentru că sunt neoproletarii din fabricile de legitimitate publică, administrate public. Aceste fabrici nu se privatizează, că sunt „strategice”. Administratorii democrației nu fac uz de forță, nu amenință. Ei stimulează. Sau dacă amenință, amenință cu suprimarea stimulentelor. Intelectualii, ce trăiesc „un eșec perpetuu al pieței” sub aspectul cererii private pentru operele lor – cărțile „bune” sau muzicile „bune” nu se consumă cum se consumă micii sau berea –, optează rațional pentru „fabrică”. Salariul lor? O stipendie, o scutire, un grant, o plevușcă. Consemnul este că dacă nu produc idei „utile”, măcar să tacă „estetic”.

Dar ce mi-a cășunat oare pe distinsa condiție de intelectual, acum când nu se mai poartă nici ciocan, nici seceră, nici piatră cubică în smalț dentar, cu care să fugărești creierele libere prin istorie? Mi-a cășunat pe ipocrizia idilică a unora dintre ei, care după ce au cerut libertate de expresie și bani de la stăpânire ca să NU și-o exercite până la capăt, observă siderați că, din freamătul „reformist” fiscal al nehotărâților de la guvernare, ies rău. Suprimarea aranjamentului „drepturi de autor”, prin care breasla culturală era stimulată să creeze… liniște socială, este pentru cel puțin 100 de semnături (ilustre în registrul culturii oficiale) supremă infamie. Dar zic, nu e infam că plătim reflex bătaia de joc a politicii, nu e infam că taxele nu pot cădea pentru că există privilegii ce nu se cade a fi radiate, nu e infam că birocrația triază anapoda pe cei productivi de paraziți. E infamă suprimarea privilegiului deghizat în „creația artistică vitală națiunii”. Cuvântă „cei 100”: „Talentul, harul și travaliul interior al fiecăruia dintre creatori nu sunt mediate nici de Fisc, nici de cei de la putere, ci numai și numai de Bunul Dumnezeu”.

Dar oare, strungarul și tractoristul nu se încadrează în definiție? Ei nu sunt „așa de superiori”? Demnitatea scrisului, compusului, pictatului, jucatului pe scenă sau regizatului este lezată doar atunci când nu mai plouă cu privilegii? A nu se înțelege că sporirea taxelor pentru oamenii de cultură întru echitate fiscală e un lucru de lauda guvernării. Echitatea în batjocură nu reprezintă o consolare decât pentru demenți. Problema sunt taxele mari plătite de ceilalți! Cei care muncesc să hrănească, îmbrace și plimbe aristocrația culturală eterată. O lume culturală demnă ar fi cerut îndreptare pentru toți nu și-ar fi ridicat, sieși, osanale, lamentându-se. Se spune că e o frântură între lumea mediană și submediană și elitele culturale. Putem avea măcar în astfel de momente decența să înțelegem și de ce. „Cultura” tace dacă e ghiftuită, dar sare ca arsă când nu mai vine desertul. Știu că scrisul nu e o afacere; însumi scriu într-o astfel de lume, sunt poate doar mai netalentat. Dar sunt atâția alți oameni pe care guvernările îi încurcă în viață, distrugând locuri de muncă utile și blocând crearea altora. Sunt oare invizibili?

Domnilor intelectuali, v-ați gândit că lumea nu cumpără scriitură, pictură, sculptură, nu vine așa de mult la concert sau teatru, pentru că din munca lor lasă stăpânirilor purcoi de taxe. V-ați gândit să vă apărați condiția, propunând descătușarea celor ce ar putea să vă aprecieze mai mult decât finanțând, din taxe și impozite, „boemele complice”? Sunteți gata să va supuneți testului pieței și valorilor ei, pe care să le educați cu onestitate, dacă tot vi se par mereu alterate după standarde înalte? Cum Revoluțiile Culturale nu pot institui cultură bună, nici alte propteli, infinit mai puțin violente, nu au darul de a (dis)cerne adevăratele valori. Cultura bună nu se coace nici în ministere, nici nu se momește cu firmituri fiscale în schimbul cărora mințile luminate sunt „direcționate” să caute „altundeva” sau să inventeze bine. Rousseau a inventat teoria contractului social, ca statul să îi crească plodo-sfera de care nu avea chef să se grijească altfel decât să o procreeze. Alți intelectuali au comis capitulări mai mărunte, au trădat. Unii cer biruri pentru alții, întru liniștea lor rasată. E tot o trădare… Amicală, banală, cotidiană.

(publicat în cotidianul ECONOMISTUL, 14 iulie 2010)

Avatar photo
Scris de
Octavian Dragomir Jora
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?