Capitolul VI: Aspecte suplimentare privind teoria ciclului economic

Acest capitol prezintă câteva considerațiuni suplimentare, menite să clarifice anumite aspecte ale teoriei ciclului economic axate pe creditul de circulație. Aceste precizări au scopul de a contribui cât se poate de mult la analiza pe care o întreprindem și să lămurească diferite chestiuni auxiliare de mare interes teoretic și practic. Ultima parte a acestui capitol trece în revistă dovezile empirice care ilustrează și susțin teoria avansată în capitolele precedente.

De ce nu se declanșează nici o criză atunci când noile investiții sunt finanțate prin economisire reală (iar nu prin expansiunea creditului)

Nici criza economică, nici recesiunea subsecventănu au loc atunci când alungirea etapelor din structura de producție, proces pe care l-am analizat în capitolul precedent, este rezultatul unei sporiri anterioare a economisirii voluntare, nu al expansiunii creditului pe care băncile o inițiază fără acoperire într-o creștere a economisirii reale. Într-adevăr, dacă procesul este declanșat de o amplificare susținută a economisirii voluntare, se împiedică producerea tuturor celor șase fenomene microeconomice care apar în mod spontan ca reacție la expansiunea creditului și care răstoarnăfalsul avânt (boom) pe care expansiunea creditului îl creează inițial. De fapt, într-o asemenea situație, nu are loc nici o creștere a prețului mijloacelor originare de producție. Dimpotrivă, dacă împrumuturile provin dintr-o augmentare a economisirii reale, scăderea relativă a consumului imediat, pe care această economisire o implică necesarmente, eliberează un volum amplu de resurse de producție pe piața mijloacelor originare de producție. Aceste resurse devin disponibile pentru utilizare în etapele cele mai îndepărtate de consum, fără a fi necesară plata unor prețuri mai ridicate pentru ele. Să ne amintim că, dacă în cazul expansiunii creditului creșteau prețurile, aceasta se întâmpla tocmai pentru că expansiunea nu își avea originea într-o augmentare prealabilă a economisirii, așadar pentru că nu se eliberau resurse originare de producție din etapele apropiate de consum, iar singura modalitate pe care antreprenorii din etapele cele mai intensive în capital o aveau de a și le apropria era să ofere remunerații relativ mai mari.

În plus, dacă alungirea structurii de producție derivă din creșterea economisirii voluntare, prețurile bunurilor de consum nu sporesc mai mult decât proporțional în raport cu prețurile factorilor de producție. Se petrece tocmai contrariul; la început există tendința spre o scădere susținută a prețurilor acestor bunuri. Într-adevăr, creșterea economisirii implică întotdeauna o anumită diminuare pe termen scurt a consumului. Așadar, nu se va înregistra o sporire comparativă a profiturilor contabile din industriile cele mai apropiate de consum, nici o restrângere a profiturilor, sau chiar o pierdere contabilă, în etapele cele mai îndepărtate de consum. În consecință, procesul nu va fi inversat și nu va exista nimic care să declanșeze criza. Mai mult, după cum am remarcat în capitolul 5, „Efectul Ricardo”are un rol de jucat, întrucât pentru antreprenori devine avantajoasă substituirea cu forță de muncă a echipamentului de capital, ca urmare a sporirii salariilor în termeni reali, această sporire fiind datorată scăderii relative a prețurilor bunurilor de consum pe care tinde să o provoace creșterea economisirii. Ratele de piață ale dobânzii nu urcă; dimpotrivă, ele tind să scadă și sărămână permanent scăzute, fapt ce reflectă noua rată socială a preferinței de timp, acum mai redusă, dată fiind creșterea înclinației către economisire. În plus, dacă ar trebui să includem vreo componentă în rata de piață a dobânzii pentru a compensa modificarea puterii de cumpărare a banilor când economisirea voluntară sporește, această componentă ar fi negativă. Aceasta se explică prin faptul că, după cum am văzut, se manifestă o tendință (pe termen scurt și lung) către micșorarea prețului bunurilor de consum, care tinde să mărească puterea de cumpărare a banilor, fenomen care va exercita o presiune suplimentară în direcția scăderii ratelor nominale ale dobânzii. Pe lângă aceasta, cum creșterea economică bazată pe economisire voluntară este sănătoasă și susținută, componenta antreprenorială și cea de risc incluse în rata dobânzii vor tinde, la rândul lor, să se reducă.

Observațiile anterioare confirmă ideea că recesiunea își are sursa în absența economisirii voluntare necesare pentru a susține o structură de producție care se dovedește astfel mult prea intensivă în capital. Recesiunea este cauzată de expansiunea creditului pe care sistemul bancar o întreprinde fără a exista sprijinul corespunzător din partea agenților economici, care nu doresc, în general, să își sporească economisirea voluntară. Probabil că Moss și Vaughn au fost cei care au explicat în modul cel mai concis concluzia întregii analize teoretice a acestui proces:

„Orice creștere reală a stocului de capital cere un timp și necesită economisiri voluntare nete. Expansiunea ofertei de monedă sub forma creditului bancar nu poate nicidecum să scurtcircuiteze procesul creșterii economice.”[1]

Posibilitatea amânării izbucnirii crizei: explicarea teoretică a procesului de stagflație

Începerea recesiunii economice poate fi amânată dacă împrumuturile adiționale neacoperite de o economisire reală sunt acordate într-un ritm accelerat, i. e. dacă expansiunea creditului atinge o asemenea viteză încât agenții economici nu o mai pot anticipa pe deplin. Procedeul constă în administrarea dozelor suplimentare de credit bancar companiilor care au lansat noi proiecte de investiții și care au lărgit și alungit etapele procesului de producție. Acest credit nou poate să întârzie declanșarea celor șase fenomene înfățișate în capitolul 5, care tind întotdeauna să inverseze în mod spontan consecințele inițiale ale oricărei expansiuni a creditului pe piață. Cu toate acestea, deși această procedură poate să amâne depresiunea – chiar pentru o perioadă îndelungată de timp[2] –, respectiva strategie este invariabil condamnată să eșueze și implică un cost adițional enorm: când va sosi recesiunea, ea va fi mult mai dureroasă, profundă și îndelungată[3].

Succesul acestei manevre de amânare a crizei pe calea creditelor suplimentare depinde de un ritm tot mai accentuat al expansiunii creditului. Hayek descoperise deja acest principiu în 1934 când afirma: „Pentru a realiza adăugiri constante la capital, [creditul] ar trebui să… sporească cu o rată permanent crescătoare.”[4]Necesitatea acestei creșteri în pași din ce în ce mai mari a ratei expansiunii creditului se bazează pe faptul că în fiecare perioadă de timp rata trebuie să fie superioară creșterii prețurilor bunurilor de consum, creștere provenită din cererea tot mai mare pentru aceste bunuri în expresie monetară, iar aceasta la rândul ei urmând saltului înregistrat de venitul nominal al factorilor originari de producție. Prin urmare, dat fiind că mare parte din noul venit încasat de proprietarii mijloacelor originare de producție își are sursa directă în expansiunea creditului, această expansiune trebuie să se intensifice progresiv pentru ca prețul factorilor de producție să fie întotdeauna înaintea prețului bunurilor de consum. În momentul în care aceasta nu se mai verifică, cele șase procese microeconomice care răstoarnă schimbările impuse structurii de producție, făcând-o mai scurtă și mai îngustă, sunt puse în mișcare în mod spontan, iar criza și recesiunea economică lovesc inevitabil.

În orice caz, expansiunea creditului trebuie să fie accelerată într-un ritm care să nu le permită agenților economici să o prevadă, căci dacă acești agenți încep să anticipeze corect ritmul de creștere se vor declanșa cele șase fenomene binecunoscute. Într-adevăr, dacă așteptările privind inflația se răspândesc, prețurile bunurilor de consum vor începe în curând să sporească și mai rapid decât prețurile factorilor de producție. În plus, ratele de piață ale dobânzii vor urca, chiar în vreme ce expansiunea creditului continuă să se intensifice, în condițiile în care anticipările privind inflația și creșterea ratei dobânzii vor fi neîntârziat reflectate în valoarea sa de piață.

Astfel, strategia de amplificare a expansiunii creditului cu scopul de amânare a crizei nu poate fi urmată la nesfârșit, mai devreme sau mai târziu criza va fi declanșată de oricare dintre următorii trei factori, fapt care va da naștere, de asemenea, recesiunii:

(a) Ritmul în care se intensificăexpansiuneacreditului fie este încetinit, fie stă pe loc, datorită temerilor, resimțite de bancheri și de autoritățile economice, că va erupe o criză și că depresiunea ce urmează ar putea fi și mai acută dacă inflația continuă să escaladeze. În clipa în care expansiunea creditului își încheie trendul ascendent într-un ritm crescător, începe să crească cu o rată constantă sau este complet stopată, sunt declanșate cele șase procese microeconomice care conduc la criză și reajustarea structurii de producție.

(b) Expansiunea creditului este menținută la o rată de creștere care nu este accelerată suficient de rapid pentru a preveni în fiecare perioadă de timp efectele de inversiune. În acest caz, în pofida augmentărilor continue ale ofertei de monedă sub forma împrumuturilor, se vor iniția în mod inevitabil cele șase efecte descrise. Va sosi astfel o criză, sau depresiune economică, acompaniată de o creștere importantă a prețurilor bunurilor de consum, o situație de criză cu inflație, o depresiune și, prin urmare, rate mari ale șomajului. Spre marea uimire a teoreticienilor keynesieni, lumea occidentală a trecut deja prin această situație, atât în depresiunea inflaționistă de la sfârșitul anilor 1970, cât și, într-o măsură mai redusă, în recesiunea economică de la începutul anilor 1990. Termenul plastic folosit pentru a o descrie a fost acela de stagflație[5]. Hayek evidențiază faptul că viteza crescătoare la care sporirea venitului monetar al factorilor de producție stimulează cererea de bunuri și servicii de consum va limita în cele din urmă șansele ca eruperea inevitabilă a crizei să fie amânată pe calea unei accelerări ulterioare a expansiunii creditului. Într-adevăr, mai devreme sau mai târziu, se va ajunge la un moment în care creșterea prețurilor bunurilor de consum va începe să depășească creșterea venitului monetar al factorilor originari de producție, fie și numai pentru că începe să se rărească oferta de bunuri și servicii de consum, ca urmare a „gâtuirilor” cauzate de tentativa de a dota mai intens structura socială de producție cu capital. Începând cu acest punct, venitul generat de factorii de producție, îndeosebi salariile, vor tinde să se reducă în mod relativ, iar antreprenorii descoperă, prin urmare, că este mai avantajoasă substituirea echipamentelor cu forță de muncă (acum comparativ mai ieftină), iar „efectul Ricardo” va intra în funcțiune, punând în dificultate proiectele, deja lansate, de investire în bunuri intensive în capital și făcând astfel inevitabilă sosirea recesiunii[6].

(c) Să presupunem, în cele din urmă, că sistemul bancar nu reduce nici o clipă rata la care accelerează expansiunea creditului, ci, dimpotrivă, o intensifică în mod progresiv și fără întrerupere, cu scopul de a înăbușiorice simptom al unei depresiuni emergente. În orice caz, în clipa în care agenții economici vor începe să își dea seama că rata inflației va continua indubitabil să crească, se va iniția o fugă generalizată după bunuri reale, însoțită de saltul astronomic al prețurilor bunurilor și serviciilor și, în cele din urmă, va surveni colapsul sistemului monetar, eveniment care se va manifesta atunci când procesul hiperinflației va distruge puterea de cumpărare a unității monetare, iar agenții economici vor începe în mod spontan să întrebuințeze un alt tip de monedă. În acest moment, vor apărea, cu toată intensitatea, cele șase efecte microeconomice de inversiune care ne sunt familiare, precum și o depresiune economică acută care va adăuga reajustării dureroase a sistemului productiv complet distorsionat costul teribil și catastrofa socială pe care le implică orice prăbușire generală a sistemului monetar[7].

Creditul de consum și teoria ciclului

Suntem acum în măsură să identificăm acele ajustări care trebuie făcute analizei noastre dacă o porțiune semnificativă din expansiunea creditului pe care băncile o produc fără acoperire în economisirea voluntară ia forma creditului de consum, așa cum este cazul economiilor moderne. Această analiză are o mare importanță teoretică și practică, deoarece s-a susținut în repetate rânduri că, în măsura în care expansiunea creditului afectează mai întâi consumul, iar nu investițiile, nu vor mai apărea cu necesitate efectele economice ale recesiunii. Această perspectivă este însă eronată, din motivele pe care le vom expune în secțiunea de față.

Trebuie să subliniem, pentru început, că mare parte a creditului de consum este acordat de bănci familiilor în vederea achiziționării de bunuri de consum durabile. Am arătat deja că bunurile de consum durabile reprezintă, în realitate, bunuri de capital, care permit furnizarea de servicii de consum pe parcursul unei perioade foarte îndelungate de timp. În consecință, din punct de vedere economic, acordarea de credite pentru finanțarea bunurilor de consum durabile este totuna cu acordarea directă de credite etapelor intensive în capital, care sunt îndepărtate de consum. De fapt, relaxarea condițiilor creditului și o reducere a ratelor dobânzii vor provoca, printre altele, o sporire a cantității, calității și duratei de folosință a așa-numitelor „bunuri durabile de consum”, fapt care va necesita concomitent o alungire și lărgire a etapelor de producție implicate, mai cu seamă a celor mai îndepărtate de consum.

Trebuie așadar să cercetăm cum anume să ne revizuim teoria ciclului de afaceri în condițiile în care o parte semnificativă a expansiunii creditului este dedicată (contrar practicii curente) finanțării nu a bunurilor durabile de consum, ci a consumului curent din fiecare an financiar – sub forma bunurilor și serviciilor care satisfac în mod nemijlocit nevoile umane și care sunt epuizate în cursul perioadei precizate. Nici în acest caz nu este necesar să operăm modificări substanțiale la nivelul analizei noastre, întrucât ne aflăm într-una din următoarele situații: fie expansiunea răspunde unei cereri mai mult sau mai puțin constante de credit pentru consum direct care exista deja în sistemul economic, caz în care, dat fiind faptul că piețele de credit sunt asemenea unor „vase comunicante”, o astfel de expansiune eliberează capacitatea de acordare a creditelor în etapele mai îndepărtate de consum, ceea ce favorizează procesele tipice de expansiune și recesiune binecunoscute nouă; fie creditele își exercită impactul asupra consumului curent fără să se formeze nici o capacitate suplimentară de creditare a industriilor din etapele îndepărtate de consum.

Doar în acest al doilea caz, nesemnificativ în practică, se manifestă un efect direct asupra cererii de bunuri și servicii de consum în expresie monetară. Într-adevăr, noii bani urcă fără întârziere prețurile bunurilor de consum și diminuează, în termeni relativi, prețurile factorilor de producție. Este pus în mișcare „efectul Ricardo”, iar antreprenorii încep să angajeze relativ mai mulți muncitori, substituind astfel utilajele. În acest mod, se înregistrează o tendință către aplatizarea structurii de producție, în absența unui boom expansionist anterior în etapele cele mai îndepărtate de consum. Prin urmare, singura schimbare de operat în analiza noastră este următoarea: în condițiile în care consumul este stimulat în mod direct de expansiunea creditului, structura de producție care se află mai departe de consum încetează în mod evident să mai fie profitabilă în termeni relativi, ceea ce creează o tendință către lichidarea acestor etape și aplatizarea generală a structurii de producție. Acesta este un proces economic de sărăcire care se manifestă inițial ca o efervescență (bubble), nu numai datorită cererii de consum majorate, ci și datorită faptului că numeroși antreprenori își dau silința să ducă la bun sfârșit proiectele de investiții în care se găsesc deja implicați. Acest proces este exact opusul celui pe care l-am analizat la începutul capitolului 5, unde am studiat efectele benefice pe care majorarea economisirii voluntare (sau scăderea consumului imediat de bunuri și servicii) le exercită asupra dezvoltării economice[8].

În orice caz, expansiunea creditului produce întotdeauna o invariabilă malinvestire generalizată în structura de producție, fie prin alungirea artificială a structurii existente (când expansiunea afectează nemijlocit etapele bunurilor de capital prin finanțarea bunurilor de consum durabile), fie prin scurtarea ei (când expansiunea creditului finanțează direct bunurile de consum non-durabile)[9].

Caracterul autodistructiv al boom-urilor artificiale cauzate de expansiunea creditului: Teoria „economisirii forțate”

În sensul larg al termenului, „economisirea forțată” apare ori de câte ori are loc o creștere a cantității de monedă în circulație sau o expansiune a creditului bancar (neacoperit de o economisire voluntară), injectată în sistemul economic într-un anumit loc. Dacă moneda sau creditul ar fi distribuite în mod uniform în rândurile tuturor agenților economici, nu s-ar mai ivi nici un efect „expansionist”, cu excepția unei reduceri a puterii de cumpărare a unității monetare, proporțional cu sporirea cantității de monedă. Însă, dacă noii bani pătrund pe piață în anumite locuri concrete, după cum se petrec lucrurile întotdeauna, atunci un număr relativ redus de agenți economici primește inițial noile credite. Astfel, acești agenți economici se bucură pe moment de o putere de cumpărare mai ridicată, dat fiind faptul că ei posedă un număr mai mare de unități monetare cu ajutorul cărora pot să achiziționeze bunuri și servicii la prețuri care nu au suferit încă impactul deplin al inflației, deci care deocamdată nu au crescut. Așadar, procesul dă naștere unei redistribuții a venitului în favoarea celor care încasează cei dintâi noile injecții, sau doze, de unități monetare, și în detrimentul restului societății, care constată, deținând același venit monetar, că prețurile bunurilor și serviciilor încep să urce. „Economisirea forțată” afectează acest al doilea grup, majoritar, de agenți economici, deoarece venitul lor monetar crește într-un ritm mai scăzut decât prețurile, iar ei sunt astfel obligați să își diminueze consumul, dacă toate celelalte aspecte rămân nemodificate[10].

În ce măsură acest fenomen al economisirii forțate – declanșat de injectarea de noi bani în anumite locuri pe piață – conduce sau nu la o creștere sau scădere netă a economisirii voluntare, totale, din societate depinde de împrejurările specifice fiecărui caz istoric. De fapt, dacă cei al căror venit crește (primii beneficiari ai noilor bani creați) consumă o fracțiune din acesta superioară celei anterior consumate de persoanele ale căror venituri reale au scăzut, atunci economisirea totală se reduce. Putem de asemenea să ne imaginăm că beneficiarii redistribuției au o înclinație puternică spre economisire, caz în care efectul final asupra economisirii ar putea fi pozitiv. Procesul inflaționist dezlănțuie însă alte forțe care împiedică economisirea: inflația falsifică calculul economic, prin generarea unor profituri contabile fictive care, într-o măsură mai mare sau mai mică, vor fi consumate. Prin urmare, este imposibil să stabilim teoretic a priori dacă injectarea de bani noi în circulație în anumite locuri ale sistemului economic va avea ca rezultat o amplificare sau o contracție a economisirii totale la nivelul societății[11].

Într-un sens strict, „economisirea forțată” denotă alungirea (longitudinal) și lărgirea (lateral) etapelor de bunuri de capital din structura de producție, schimbări care provin din expansiunea creditului pe care sistemul bancar o lansează fără a avea acoperirea economisirii voluntare. După cum știm, acest proces generează la început o creștere a venitului monetar al mijloacelor originare de producție, iar mai târziu o sporire mai mult decât proporțională a prețului bunurilor de consum – sau a venitului brut din industriile producătoare de bunuri de consum, dacă sporește productivitatea. De fapt, teoria creditului de circulație a ciclului economic elucidează factorii teoretici microeconomici care dovedesc că tentativa de a forța o structură mai intensivă în capital, fără acoperirea corespunzătoare a economisirii voluntare, este condamnată să eșueze și va fi inevitabil răsturnată, provocând crize economice și recesiuni. Acest proces se va sfârși aproape negreșit cu o redistribuție a resurselor care va modifica într-un sens sau altul rata generală al economisirii voluntare care exista anterior declanșării expansiunii creditului. Cu toate acestea, dacă întregul proces nu este însoțit de o creștere simultană, independentă și spontană a economisirii voluntare într-un cuantum cel puțin egal cu creditul proaspăt creat de către bănci din nimic, va fi imposibilă menținerea și ducerea la bun sfârșit a noilor etape întreprinse, mai intensive în capital, apărând efectele tipice de reversiune pe care le-am studiat în detaliu, împreună cu criza și recesiunea economică. În plus, procesul implică risipa unor nenumărate bunuri de capital și resurse rare ale societății, care astfel sărăcește. Drept urmare, economisirea voluntară a societății va tinde, în general, să se contracte, mai degrabă decât să sporească. În orice caz, exceptând creșterile dramatice, spontane, neprevăzute ale economisirii voluntare, pe care acum le excludem, de dragul argumentului, din analiza teoretică – care oricum presupune întotdeauna că celelalte lucruri rămân nemodificate (ceteris paribus) –, expansiunea creditului va provoca un fals avânt economic (boom) auto-distructiv, care va recădea, mai devreme sau mai târziu, într-o criză economică urmată de recesiune. Acest fapt demonstrează imposibilitatea constrângerii societății spre dezvoltare economică prin încurajarea artificială a investițiilor și finanțarea inițială a acestora apelându-se la expansiunea creditului, în condițiile în care agenții economici nu sunt dornici să susțină în mod voluntar această politică prin economisirea unor sume mai ridicate. În consecință, investiția la nivelul societății nu poate să depășească pentru perioade îndelungate de timp economisirea sa voluntară– aceasta ar constitui o definiție alternativă a „economisirii forțate” mai afină analizei keynesiene, după cum notează pe bună dreptate F. A. Hayek[12]. Dimpotrivă, independent de volumul final al economisirii și investiției din societate (întotdeauna identice ex post), tot ce se realizează prin tentativa de a forța un nivel al investițiilor care îl depășește pe cel al economisirii este malinvestiția generalizată a resurselor economisite ale țării și o criză economică, menită fără excepție să o sărăcească[13].

Risipirea capitalului, capacitățile nefolosite și malinvestirea resurselor productive

Efectul principal pe care expansiunea creditului îl exercită asupra structurii de producție constă, în ultimă analiză, în faptul că discoordonează comportamentul diferiților agenți economici. Mai exact, antreprenorii se grăbesc să alungească și să lărgească etapele de producție și să le facă mai intensive în capital, în vreme ce restul agenților economici nu sunt dornici să coopereze prin sacrificarea consumului propriu și sporirea economisirii lor voluntare totale. Această malajustare sau discoordonare, care provine dintr-un atac sistematic asupra procesului interacțiunii sociale – privilegiul pe care statele le acordă băncilor, permițându-le să practice rezerva fracționară în cazul depozitelor la vedere –, va declanșa în mod invariabil un proces de criză, care va stopa în cele din urmă erorile antreprenoriale comise. Procesul durează însă o perioadă de timp și inevitabil, până la încheierea sa, se vor fi produs erori grave, devenite ireversibile.

Erorile constau în lansarea și încercarea de ducere la bun sfârșit a unei serii de proiecte investiționale care implică o alungire și lărgire a structurii bunurilor de capital. Ori, aceste proiecte nu pot să fie definitivate datorită lipsei resurselor reale economisite. Mai mult, odată ce resursele și factorii originari de producție au fost transformați în bunuri de capital, aceste bunuri devin mai mult sau mai puțin non-convertibile. Cu alte cuvinte, numeroase bunuri de capital își vor pierde întreaga valoare atunci când devine limpede că nu există cerere pentru ele, că au fost fabricate din greșeală și că nu ar fi trebuit niciodată să fie produse. Altele vor putea fi folosite în continuare, însă numai după ce vor fi supuse unei reconfigurări costisitoare. Altele se prea poate să fie definitivate, însă, dată fiind complementaritatea cerută de structura bunurilor de capital, este posibil ca ele să nu fie puse în funcțiune dacă resursele complementare trebuincioase nu sunt produse. În sfârșit, ne putem imagina că anumite bunuri de capital ar putea fi remodelate cu un cost relativ modic, însă aceste bunuri constituie fără îndoială o minoritate[14]. Are loc, prin urmare, o malinvestiție de proporții a resurselor productive rare din societate, urmată de pierderea multora dintre bunurile sale rare de capital. Această pierdere provine din informația distorsionată pe care, pentru o anumită perioadă de timp, au primit-o antreprenorii sub forma unor condiții mai facile de acordare a creditelor și a unor rate ale dobânzii mai scăzute[15]. Numeroase procese investiționale pot fi de asemenea lăsate pe jumătate neterminate, deoarece inițiatorii lor le abandonează când ajung să înțeleagă că nu pot obține în continuare resursele financiare noi care le sunt necesare pentru ducerea lor la bun sfârșit sau, chiar dacă ar reuși să capete credite în continuare, își dau seama că proceselor investiționale le lipsește viabilitatea economică. Pe scurt, malinvestiția generală se manifestă prin următoarele: numeroase bunuri de capital rămân nefolosite, multe procese investiționale nu pot fi terminate, iar bunurile de capital produse sunt întrebuințate într-un mod inițial neprevăzut. Mare parte din resursele rare ale societății au fost irosite, iar ca urmare a acestui fapt societatea are parte de o sărăcire generalizată și standardul de viață scade în termeni relativi.

Mulți economiști au înțeles greșit faptul că un număr important de erori comise se manifestă sub forma unor bunuri de capital definitivate care, în pofida acestui lucru, nu pot fi folosite, datorită absenței bunurilor de capital complementare sau a capitalului circulant necesar. Într-adevăr, mulți interpretează acest fenomen al „capacității neutilizate” drept o dovadă clară a necesității de a impulsiona consumul total cu scopul de a da o folosință unei capacități neutilizate, produse, dar încă neîntrebuințate. Nu își dau seama că, după cum precizează Hayek[16], prezența unei „capacități nefolosite” în numeroase procese de producție – dar mai cu seamă în cele mai îndepărtate de consum, precum construcțiile, telecomunicațiile, tehnologia avansată și, în general, industriile producătoare de bunuri de capital – nu constituie în nici un caz o dovadă a unei supraeconomisiri și a unui consum insuficient. Dimpotrivă, este un indiciu al faptului că nu putem utiliza pe deplin capitalul fix produs în mod eronat, că cererea imediată pentru bunuri și servicii de consum este atât de urgentă, încât nu ne putem permite luxul de a produce bunurile de capital complementare, nici capitalul circulant necesar pentru a profita de această capacitate nefolosită. Pe scurt, criza este provocată de un exces relativ al consumului, i. e. o penurie relativă a economisirii, care nu îngăduie încheierea proceselor inițiate, nici producerea bunurilor de capital complementare ori a capitalului circulant necesare bunei funcționări a proceselor investiționale în curs și a bunurilor de capital pe care antreprenorii, cum-necum, au reușit să le termine pe parcursul procesului de expansiune[17].

Expansiunea creditului – cauză indirectă a șomajului în masă

Cauza directă a șomajului în masă o constituie rigiditatea pieței muncii. Mai exact, intervenția etatică pe piața muncii și coerciția sindicalistă – posibilă ca urmare a privilegiilor primite de sindicate prin dispoziție legislativă – au avut ca rezultat permanentizarea unei serii de reglementări (salarii minime, bariere la intrare pentru menținerea salariilor la cote ridicate artificial, regulile extrem de stricte, intervenționiste, de angajare și concediere, etc.) care au făcut din piața muncii una dintre cele mai rigide piețe. Mai mult, ca urmare a costurilor artificiale generate de legislația muncii, valoarea actualizată a productivității reale marginale a muncitorului tinde, în multe cazuri, săfie inferioară costurilor totale cu forța de muncă pe care le suportă antreprenorul prin angajarea lucrătorului (sub forma costurilor monetare, precum salariile, dar și a bătăilor de cap și a altor costuri nemonetare). Aceasta conduce la un șomaj deosebit de ridicat, care îi va afecta pe toți lucrătorii a căror productivitate marginală anticipată are o valoare actualizată mai redusă decât costul implicat în angajarea lor. În consecință, ei vor fi sau concediați, sau nu vor fi angajați deloc.

În vreme ce cauza directă a șomajului este, cât se poate de clar, cea menționată mai sus, cauza indirectă rămâne, fără pic de îndoială, inflația, sau, mai precis, expansiunea creditului inițiată de sistemul bancar în lipsa unei acoperiri furnizate de economisirea reală. Expansiunea creditului este în cele din urmă cea care dă naștere șomajului în masă, întrucât ea provoacă întregul proces descris, de discoordonare generalizată și de malinvestiție. Realizează acest lucru prin alocarea pe scară largă a mijloacelor originare de producție unor părți din structura de producție în care nu le este locul, pentru că antreprenorii le atrag cu scopul de alungire și lărgire a structurii producătoare de bunuri de capital, fără a realiza că procedând astfel generalizează o eroare antreprenorială gravă. Când criza se ivește, iar erorile devin evidente, vor fi necesare noi mișcări masive de factori originari de producție și de mână de lucru din etapele cele mai îndepărtate de consum către cele mai apropiate. Toate acestea vor necesita o piață a muncii deosebit de flexibilă, liberă de orice restricții și de coerciție sindicalistă sau instituțională. Prin urmare, acele societăți cu o piață a muncii mai rigidă se vor confrunta cu un șomaj mai ridicat și mai persistent atunci când vor ieși la lumină, inevitabil, erorile antreprenoriale provocate în structura producției de către expansiunea creditului [18].

Astfel, singura modalitate de luptă contra șomajului este, pe termen scurt, de a face piața muncii mai flexibilă din toate punctele de vedere, iar pe termen mediu și lung de a preveni inițierea oricărui proces de expansiune artificială, care își are punctul de pornire în acordarea de credite de către sistemul bancar în absența unei creșteri anterioare a economisirii voluntare.

Contabilitatea venitului național este inadecvată pentru reflectarea diferitelor stadii ale ciclului afacerilor

Statistica produsului național brut (PNB) și, în genere, definițiile și metodologia contabilității naționale nu reprezintă un indicator de încredere al fluctuațiilor economice. Practic, valorile Produsului Național Brut ascund în mod sistematic atât efectele expansioniste artificiale ale creării bancare de credite, cât și efectele de contracție pe care criza le exercită asupra etapelor celor mai îndepărtate de consum[19]. Acest fenomen poate fi explicat în felul următor: contrar implicațiilor termenului de „brut”, care este adăugat expresiei „Produs Național”, PNB-ul este în realitate o mărime netă, care excludevaloarea tuturor bunurilor de capital intermediare care, la sfârșitul perioadei de măsurare, rămân disponibile ca intrări pentru anul financiar următor. Așadar, valorile Produsului Național Brut exagerează importanța consumului[20] în raport cu venitul național, exilează pe locul al treilea, după cheltuiala guvernamentală, producția de bunuri de capital finale încheiată pe parcursul perioadei (acestea fiind singurele bunuri de capital ce se regăsesc, prin definiție, în PNB) și exclud în chip absurd aproape jumătate din întregul efort productiv, antreprenorial și al forței de muncă, ce a fost dedicat în societate fabricării produselor intermediare.

Producția Internă Brută dintr-un an financiar ar constitui un indicator mult mai exact al impactului pe care ciclurile afacerilor îl exercită asupra pieței și societății. Această mărime s-ar calcula după modelul prezentat în tabelele din capitolul 5, i.e. în termeni cu adevărat bruți, care includ întreaga cheltuială monetară, nu doar cea asociată bunurilor finale și serviciilor, ci tuturor produselor intermediare, fabricate în toate etapele procesului de producție. O mărime de acest tip ar pune în lumină adevăratele efecte exercitate asupra structurii de producție de expansiunea creditului și de recesiunea economică pe care aceasta, mai devreme sau mai târziu, o aduce în mod inevitabil[21].

Activitatea antreprenorială și teoria ciclului

Teoria activității antreprenoriale, pe care am prezentat-o în altă carte[22], se întemeiază pe concepția asupra activității antreprenoriale care a fost elaborată de Ludwig von Mises, Friedrich A. Hayek și Israel M. Kirzner. Antreprenor este orice ființă umană care îndeplinește fiecare dintre acțiunile sale cu perspicacitate, rămâne atent la oportunitățile de obținere a unui profit subiectiv care se ivesc în jurul său și se străduiește să acționeze așa încât să obțină avantaje din ele. Capacitatea antreprenorială înnăscută a ființelor umane nu numai că le conduce la crearea neîntreruptă de noi informații cu privire la propriile scopuri și mijloace ci, de asemenea, ea declanșează în mod spontan un proces prin care această informație tinde să se difuzeze în societate, însoțită fiind de o coordonare spontană a comportamentelor disparate ale ființelor umane. Capacitatea coordonatoare a activității antreprenoriale generează și întreține apariția, evoluția și dezvoltarea coordonată a societății și civilizației umane, câtă vreme acțiunea antreprenorială nu este sistematic supusă coerciției – cazul intervenționismului și al socialismului –, iar antreprenorii nu sunt constrânși să acționeze într-un mediu lipsit de respectarea normelor juridice tradiționale, pentru că statul a acordat privilegii anumitor grupuri sociale. Când activitatea antreprenorială nu poate fi delimitată într-un cadru juridic al principiilor de drept material sau este supusă coerciției sistematice, aceasta nu numai că încetează să creeze și să transmită o cantitate importantă de informație socială, ci, mai mult, generează informații alterate sau distorsionate și conduce la comportamente discoordonate și iresponsabile. Din această perspectivă, teoria ciclului expusă aici ar putea să fie apreciată drept o aplicație a unei teorii mai generale a activității antreprenoriale la cazul specific al discoordonării intertemporale(i. e., între diferitele perioade de timp), care este rezultatul activității bancare nesupuse principiilor generale de drept și care se sprijină, în consecință, pe privilegiul de acordare de credite neacoperite de o creștere prealabilă a economisirii voluntare (contractul de depozit bancar de bani cu rezervă fracționară). Așadar, teoria pe care o expunem arată modul în care încălcarea principiilor de drept dă naștere, întotdeauna, unei grave discoordonări sociale, iar acum exercită un efect identic într-un domeniu atât de complex și abstract precum cel al monedei și creditului bancar. Astfel, teoria economică a făcut posibilă relaționarea fenomenelor juridice (acordarea de privilegii prin violarea principiilor de drept) și economice (crizele și recesiunile) care erau considerate până de curând complet independente.

Cineva s-ar putea întreba cum de antreprenorii nu izbutesc, o dată ce a fost elaborată de economiști teoria ciclului pe care o expunem aici, să își dea seama că aceasta îi vizează și să își modifice comportamentul, încetând să mai accepte creditele pe care le oferă sectorul bancar și să lanseze proiecte investiționale care urmează, în multe cazuri, să îi ruineze. Totuși, antreprenorii nu se pot lipsi de participarea la procesul general al discoordonării pe care expansiunea creditului bancar îl declanșează, chiar dacă posedă o perfectă aprehensiune teoretică a modului în care va evolua ciclul. Lucrurile stau așa pentru că antreprenorii individuali nu au cum să știe dacă împrumutul ce le este oferit provine sau nu dintr-o sporire a economisirii voluntare din societate. În plus, deși ipotetic ar putea să suspecteze că împrumutul este creat ex nihilo de către bancă, ei nu au niciun motiv să renunțe la solicitarea creditului și la utilizarea acestuia pentru extinderea propriilor proiecte investiționale, dacă apreciază că vor fi în stare să se retragă din acestea înainte de apariția inevitabilei crize. Cu alte cuvinte, există posibilitatea câștigării unui profit antreprenorial considerabil pentru acei antreprenori care, deși conștienți că întregul proces se bazează pe un boom artificial, sunt suficient de abili pentru a se retrage la timp, lichidându-și proiectele și companiile înainte de izbucnirea crizei. (Astfel a procedat, de pildă, Richard Cantillon, după cum am arătat în capitolul 2.) Prin urmare, spiritul antreprenorial însuși, alături de motivul profitului pe care este fundamentat, îi împingepe antreprenori să ia parte la ciclu, chiar atunci când cunosc teoria referitoare la acesta. Din punct de vedere logic, nimeni nu este în măsură să prevadă cu exactitate momentul și locul de izbucnire a crizei, iar un mare număr de antreprenori vor fi fără îndoială „surprinși” de eveniment și vor întâmpina dificultăți serioase. Însă, a priori și din punct de vedere teoretic, nu putem să îi caracterizăm vreodată drept „iraționali” pe acei antreprenori care, deși familiarizați cu teoria ciclului, se lasă duși de valul banilor noi pe care îi primesc, fonduri pe care sistemul bancar le-a creat din nimic și care le furnizează, la început, o importantă capacitate suplimentară de plată și șansa obținerii unor profituri frumoase[23].

Mai există un fir ce leagă teoria antreprenoriatului de teoria ciclului afacerilor, privitor la faza de criză și reajustare, pe parcursul căreia se manifestă gravele erori comise în fazele anterioare ale ciclului. De fapt, recesiunile economice reprezintă perioadele în care, istoric vorbind, s-au sădit rădăcinile marilor averi antreprenoriale. Acest fenomen se explică prin aceea că cele mai adânci etape ale recesiunii sunt acompaniate de o abundență de bunuri de capital produse în mod eronat, bunuri cu un preț de piață redus până la o fracțiune din mărimea lui inițială. Prin urmare, antreprenorilor suficient de abili încât să ajungă să posede lichidități în această etapă a recesiunii și să achiziționeze cu mare atenție acele bunuri de capital care și-au pierdut aproape în întregime valoarea comercială, dar care vor fi din nou foarte apreciate odată cu refacerea economică, li se ivește ocazia de a câștiga un profit antreprenorial considerabil. Așadar, abilitatea antreprenorială este esențială pentru a salva tot ce se poate și de a da cea mai bună utilizare posibilă acelor bunuri de capital produse în mod eronat, în funcție de circumstanțe, prin selectarea și păstrarea lor pentru un moment viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, în care economia se va fi însănătoșit, iar ele vor putea fi din nou de folos societății.

Politica de stabilizare a nivelului general al prețurilor și efectele sale destabilizatoare asupra economiei

Teoreticienii sunt în mod special interesați de următoarea întrebare, care a avut relevanță practică în trecut și pare că și-o recâștigă în prezent: o expansiune a creditului produsă de sistemul bancar fără acoperire în economisire reală, ce presupune doar acea creștere a ofertei de monedă necesară pentru menținerea nemodificată a puterii de cumpărare a banilor (sau a „nivelului general al prețurilor”), conduce sau nu la producerea efectelor depresive analizate în acest capitol? Această întrebare se aplică acelor perioade economice în răstimpul cărora productivitatea urcă datorită introducerii de noi tehnologii, inovațiilor antreprenoriale și acumulării capitalului, care este investit cu pricepere de antreprenori sârguincioși și perspicace[24]. După cum am arătat deja, când creditul bancar nu este expandat în mod artificial, iar cantitatea de bani din circulație rămâne aproximativ constantă, creșterea economisirii voluntare dă naștere lărgirii (lateral) și alungirii (longitudinal) etapelor producătoare de bunuri de capital din structura de producție. Aceste etape pot să fie finalizate fără niciun impediment și, o dată încheiate, dau o nouă sporire a cantității și calității bunurilor și serviciilor de consum finale. Această producție majorată a bunurilor și serviciilor de consum trebuie să fie vândută contra unei cereri monetare micșorate (aceasta reducându-se exact cu suma cu care a crescut economisirea), ceea ce face ca prețurile unitare ale bunurilor și serviciilor de consum să manifeste o tendință de scădere. Această contracție este întotdeauna mult mai rapidă decât scăderea posibilă a venitului nominal al proprietarilor mijloacelor originare de producție, al căror venit în termeni reali sporește, prin urmare, în foarte mare măsură.

Problema care ne preocupă în acest moment este aceea dacă o politică ce urmărește creșterea ofertei de bani pe calea expansiunii creditului sau printr-o altă modalitate și care are drept obiectiv menținerea constantă a nivelului prețului la bunurile și serviciile de consum declanșează sau nu procesele care conduc la discoordonare temporală între diferiții agenți economici și, în cele din urmă, la criză economică și recesiune. Economia americană s-a confruntat cu o asemenea situație pe parcursul anilor 1920, când creșterea dramatică a productivității nu a fost, totuși, însoțită de diminuarea firească a prețurilor bunurilor și serviciilor de consum, datorită politicii expansioniste a sistemului bancar american, dirijată de Rezervele Federale cu scopul de stabilizare a puterii de cumpărare a monedei, altfel spus, pentru a preveni creșterea acesteia[25].

Ar trebui să fie deja evident, în acest moment, că o politică de expansiune a creditului neacoperită de economisire voluntară va pune inevitabil în mișcare toate acele procese care conduc la izbucnirea crizei economice și a recesiunii, inclusiv în condițiile în care expansiunea coincide cu o creștere a productivității din sistem, iar prețurile nominale ale bunurilor și serviciilor de consum nu sporesc. De fapt, problema nu o constituie modificările absolute ale nivelului general al prețurilor bunurilor de consum, ci cum se comportă aceste prețuri în termeni relativi față de prețurile restului de produse intermediare din etapele cele mai îndepărtate de consum și ale mijloacelor originare de producție. În realitate, în criza din 1929, prețurile relative ale bunurilor de consum (care, în termeni nominali, nu au crescut, ba chiar s-au redus ușor) au urcat mult în comparație cu prețurile bunurilor de capital (care s-au prăbușit în termeni nominali). În plus, venitul total (și, în consecință, profiturile) companiilor aflate în vecinătatea consumului s-a augmentat pe parcursul ultimilor ani ai expansiunii, ca urmare a creșterii substanțiale a productivității lor. Bunurile pe care le produceau erau vândute la prețuri constante în termeni nominali într-un context de expansiune inflaționistă de proporții. În consecință, factorii care declanșează de regulă recesiunea (creșterea relativă a profiturilor din etapele consumului și o rată ascendentă a dobânzii), inclusiv „efectul Ricardo”, sunt de asemenea prezenți într-un mediu în care productivitatea este crescătoare, în măsura în care profiturile și vânzările sporite din sectorul de consum evidențiază (mai mult decât sporul prețurilor nominale, care nu a avut loc atunci), declinul costului relativ al forței de muncă din acest sector.

Articolele de teorie pe care Hayek le-a scris cu ocazia primei sale vizite de studii în Statele Unite în anii douăzeci, își propuneau să analizeze efectele politicii de stabilizare a unității monetare. Fisher și alți monetariști au creditat această politică, iar în acea perioadă efectele acesteia erau considerate inofensive și foarte benefice pentru sistemul economic. După cercetarea situației din Statele Unite, Hayek ajunge la concluzia opusă, pe care o prezintă în binecunoscutul său articol „Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the Value of Money”, publicat în 1928[26]. Hayek demonstrează aici că o politică de stabilizare a puterii de cumpărare a unității monetare este incompatibilă cu funcția necesară a banilor privind coordonarea deciziilor și comportamentelor agenților economici în diferite momente. Hayek arată că, dacă se menține constantă cantitatea de bani aflați în circulație, o creștere generalizată a productivității în sistemul economic trebuie să conducă la diminuarea prețului bunurilor și serviciilor de consum, i.e. a nivelului general al prețurilor, dacă se dorește păstrarea echilibrului intertemporal între acțiunile diferiților agenți economici. Astfel, o politică ce nu îngăduie ca sporirea productivității să reducă prețul bunurilor și serviciilor de consum va genera, în mod inevitabil, așteptări referitoare la menținerea în viitor a nivelului prezent al prețurilor. Aceste așteptări duc invariabil la o alungire artificială a structurii de producție, care, fără doar și poate, va fi inversată sub forma unei recesiuni. Cu toate că în 1928 Hayek încănu își adusese contribuțiile sale nuanțate din anii 1930, pe care le-am utilizat în analiza de față și care contribuie la înțelegerea mult mai facilă a acestui fenomen, trebuie remarcat că, deja în acel moment, el ajunsese la următoarea concluzie:

„Trebuie acceptat, cât de poate de contrar viziunii predominante, că instabilitatea puterii de cumpărare a banilor nu reprezintă una dintre cele mai importante surse de dezordine din economie, provenite din latura monetară. Dimpotrivă, această sursă o constituie tendința, manifestată în cazul tuturor monedelor marfă, de stabilizare a puterii de cumpărare a banilor chiar și atunci când situația generală a ofertei este în schimbare, tendință ce nu are nimic de a face cu vreo determinantă fundamentală a activității economice.”[27]

Nu este, așadar, surprinzător că F.A. Hayek și ceilalți teoreticieni ai școlii sale din a doua jumătate a anilor 1920, după studierea politicii monetare expansioniste a Statelor Unite (care, în pofida acestui lucru, dată fiind creșterea productivității, nu s-a manifestat sub forma unei sporiri a prețurilor), au fost singurii în măsură să interpreteze corect natura predominant artificială a avântului expansionist american și a impactului său însoțitor care s-a manifestat sub forma creșterii aparent nelimitate a indicilor bursei din New York; ei au prevăzut deopotrivă, contra curentului și spre surprinderea tuturor, declanșarea Marii Depresiuni din 1929[28]. Ne putem alătura astfel lui Fritz Machlup, care ajunge la următoarea concluzie:

„crearea de noi mijloace de circulație, cu scopul de a păstra constant un nivel al prețurilor care altminteri s-ar fi redus ca urmare a progresului tehnic, poate avea același efect destabilizator asupra ofertei de capital monetar, descris anterior, fiind astfel susceptibil să ducă la criză. În pofida efectului lor stabilizator asupra nivelului prețurilor, apariția noilor mijloace de circulație sub forma capitalului monetar poate să determine inițierea unor procese de producție convolute care, pe termen lung, nu pot fi menținute[29].

Cu toate că, în trecut, putea să pară că aceste aprecieri au o importanță practică redusă, dată fiind creșterea cronică a nivelului general al prețurilor din economiile occidentale, în prezent ele sunt din nou relevante și demonstrează că, inclusiv în prezența a unei politici de „stabilitate” monetară garantată de băncile centrale, într-un context de productivitate crescătoare, crizele economice se vor produce cu siguranță dacă expansiunea creditului nu este stopată. Astfel, este foarte posibil ca în viitorul apropiat aceste aprecieri să își recâștige semnificația lor practică, foarte importantă. În orice caz, sunt foarte importante pentru înțelegerea unor numeroase cicluri economice din trecut (dintre care cel mai amplu a fost Marea Depresiune din 1929), precum și pentru o aplicare a concluziilor teoretice la care am ajuns în analiza de față[30].

10.

Cum să evităm ciclurile afacerilor: prevenirea și ieșirea din criza economică

În acest moment, putem deduce cu ușurință că, o dată ce băncile au inițiat politica de expansiune a creditului, sau o dată ce s-a crescut masa monetară sub forma noilor împrumuturi acordate fără sprijinul economisirii voluntare suplimentare, sunt declanșate în mod spontan procesele care vor provoca, în cele din urmă, criza și recesiunea. Astfel, crizele și depresiunile economice nu pot fi evitate dacă a avut loc expansiunea creditului. Singura soluție posibilă este prevenirea declanșării procesului, prin evitarea adoptării politicilor de expansiune a creditului sau de creștere a masei monetare sub forma noilor credite bancare. Ultimul capitol al lucrării de față cuprinde explicitarea schimbărilor instituționale care sunt necesare pentru imunizarea economiilor moderne împotriva fazelor succesive de boom și recesiune pe care le parcurg recurent. Aceste reforme instituționale implică, mai exact, întoarcerea activității bancare la principiile tradiționale de drept ce reglementează contractul de depozit neregulat de bunuri fungibile și care necesită menținerea permanentă a tantundem-ului, adică, a unui coeficient de rezervă de 100%. Doar așa se poate garanta că sistemul nu va iniția, în mod independent, nici o expansiune a creditului neacoperită de economisire reală și că împrumuturile acordate își vor avea întotdeauna sursa într-o creștere anterioară a economisirii voluntare din societate. Doar în acest fel, se vor iniția dezvoltări ale structurii productive care, cu excepția unor circumstanțe deosebite, se vor putea finaliza și menține, ferite de discoordonarea sistematică dintre deciziile antreprenoriale ale investitorilor și cele ale celorlalți agenți economici privitor la volumul și proporția veniturilor pe care doresc să le consume și să le economisească.

Plecând de la presupoziția unei expansiuni trecute a creditului, știm că, în mod inevitabil, criza economică va sosi, în pofida oricărei încercări de amânare a începutului ei prin injectarea de noi doze de expansiune a creditului la o rată din ce în ce mai ridicată. În orice caz, izbucnirea crizei și a recesiunii reprezintă, în ultimă instanță, începutul recuperării. Altfel spus, recesiunea economică constituie startul etapei de recuperare, întrucât este faza în care sunt relevate erorile comise, proiectele investiționale lansate în mod greșit sunt lichidate, iar munca și restul resurselor productive încep să fie transferate către acele sectoare și etape în care consumatorii le apreciază în cel mai înalt grad. După cum mahmureala de după beție este semnul unei reacții sănătoase a organismului în fața agresiunii exercitate de alcool, tot astfel o recesiune economică marchează inițierea perioadei de recuperare, care este atât sănătoasă și necesară, cât și dureroasă. Această perioadă are ca rezultat o structură a producției mult mai adecvată adevăratelor dorințe ale consumatorilor[31].

Recesiunea lovește atunci când expansiunea creditului este încetinită sau oprită și, în consecință, proiectele investiționale lansate în mod eronat sunt lichidate, structura de producție se îngustează și scade numărul de etape care o compun, iar muncitorii și alți factori originari de producție întrebuințați în etapele cele mai distanțate de consum, acolo unde utilizarea lor nu mai este profitabilă, sunt scoși din producție sau nu mai fac obiectul cererii. Recuperarea este consolidată când agenții economici, în general, și consumatorii, în particular, decid să își diminueze consumul, relativ vorbind, și să își sporească economisirea, în vederea rambursării împrumuturilor și a înfruntării noii situații de incertitudine economică și recesiune. De asemenea, boom-ul și debutul reajustării sunt în mod firesc urmate de o scădere a ratei dobânzii, care provine din reducerea și chiar dispariția primei derivate din anticiparea unei scăderi a puterii de cumpărare a monedei, precum și din economisirea relativ mai accentuată pe care o impulsionează recesiunea. Încetinirea ritmului frenetic în care sunt consumate bunurile și serviciile din etapa finală, alături de creșterea economisirii și reorganizarea la toate nivelurile a structurii de producție, este favorabilă însănătoșirii. Efectele sale se ivesc inițial pe piețele bursiere, care, în general, manifestă primele o anumită ameliorare. Mai mult, creșterea salariilor reale, care are loc pe durata perioadei de însănătoșire, pune în mișcare „Efectul Ricardo”, reanimând investițiile din etapele cele mai îndepărtate de consum, acolo unde se întrebuințează din nou munca și resursele productive. Aceasta este maniera spontană în care se împlinește recuperarea. Ea ar putea fi susținută și menținută la nesfârșit, cu condiția de a nu se iniția o nouă fază de expansiune a creditului fără acoperire în economisire reală, care, după cum ne-am obișnuit, se întâmplă iar și iar, dând naștere unor noi crize recurente[32].

Așadar, o dată ce am stabilit că nu putem evita crizele economice după ce s-a pregătit terenul pentru ele și că singura alternativă este aceea de a le preveni, care ar putea fi cea mai adecvată politică aplicabilă, după ce s-a ajuns la o criză inevitabilă și la recesiune? Răspunsul este simplu, dacă ne aducem aminte sursa crizei și implicațiile acesteia: nevoia de reajustare a structurii de producție și adaptarea acesteia la adevăratele dorințe ale consumatorilor referitoare la economisire; lichidarea proiectelor inițiate în mod eronat și transferul masiv al factorilor de producție către etapele și companiile cele mai apropiate de consum, acolo unde consumatorii solicită ca ele să fie întrebuințate. Prin urmare, unica politică posibilă și recomandabilă în cazul unei crize constă în flexibilizarea maximă a economiei, îndeosebi a diferitelor piețe ale factorilor, mai cu seamă piața muncii, în așa fel încât ajustarea să se poată realiza cât se poate de rapid și cu cât mai puține dureri. Astfel, cu cât o economie este mai rigidă și mai supusă intervenționismului, cu atât va fi mai îndelungată și mai dureroasă, socialmente vorbind, reajustarea. Erorile și recesiunea pot chiar să se mențină la nesfârșit, dacă agenților economici le este imposibil din punct de vedere instituțional să își lichideze proiectele și să își regrupeze bunurile de capital și factorii de producție pe căi mai avantajoase. Așadar, rigiditatea constituie dușmanul principal al însănătoșirii economice, iar orice politică destinată îndulcirii crizei, apoi inițierii și consolidării recuperării cât mai timpurii trebuie să se concentreze pe obiectivul microeconomic al flexibilizării și liberalizării cuprinzătoare a tuturor piețelor factorilor, mai cu seamă a pieței muncii[33].

Aceasta este singura măsură care poate fi recomandată pe parcursul fazei de criză și recesiune economică, fiind în mod special importantă evitarea oricărei politici care, într-o măsură mai mare sau mai mică, obliterează în mod activ sau previne procesul spontan, necesar, de reajustare[34]. De asemenea, se impune în special evitarea anumitor măsuri care, pe parcursul crizelor, datorită neplăcerilor sociale inerente, se bucură întotdeauna de o imensă popularitate și susținere politică. Menționăm câțiva dintre pașii importanți care sunt în general propuși și care trebuie să fie evitați:

(a) Acordarea de noi credite companiilor din etapele bunurilor de capital, pentru a se evita intrarea acestora în criză, suspendarea plăților și necesitatea reorganizării. Acordarea de noi credite amână doar izbucnirea crizei, făcând mult mai severă și dificilă reajustarea necesară ulterioară. Mai mult, oferirea sistematică de noi credite pentru a le achita pe cele vechi întârzie lichidarea atât de necesară (și dureroasă) a investițiilor eronate, putând amâna, chiar pe termen nedefinit, ieșirea din recesiune. Așadar, ar trebui evitată orice politică de continuare a expansiunii creditului.

(b) De asemenea, sunt foarte nocive și impropriu denumitele politici „de ocupare deplină”, prin care se dorește garantarea locurilor de muncă pentru toți lucrătorii. După cum afirmă cu multă claritate Hayek,

„Toate tentativele de obținere a ocupării depline pe distribuția existentă a muncii între industrii se vor lovi de următorul impediment: în situația de ocupare deplină oamenii vor dori ca o parte mai mare din producția totală să fie sub forma bunurilor de consum decât se produce sub acea formă.”[35]

Astfel, este imposibil ca o politică guvernamentală axată pe cheltuieli și expansiunea creditului să protejeze cu succes toate locurile de muncă existente, dacă lucrătorii își cheltuiesc venitul, care provine din expansiunea creditului și cererea artificială exprimată dinspre sectorul public, într-un mod compatibil cu o structură de producție diferită, i.e. una incapabilă să îi păstreze angajați. Orice politică de prezervare artificială a locurilor de muncă, finanțată prin inflație sau expansiunea creditului, este autodistructivă, deoarece consumatorii cheltuiesc noii bani creați, o dată ce aceștia ajung în buzunarele lor, într-un mod care face imposibil ca tocmai aceste locuri de muncă să fie profitabile. Așadar, singura politică posibilă în domeniul muncii este aceea de facilitare a concedierii și reangajării lucrătorilor, prin flexibilizarea cât mai intensă a piețelor muncii.

(c) De asemenea, orice politică făcută să restaureze status quo-ul agregatelor macroeconomice ar trebui și ea evitată. Crizele și recesiunile sunt prin natura lor microeconomice, nu macroeconomice, motiv pentru care orice asemenea politică este sortită eșecului, întrucât face dificilă sau imposibilă revizuirea de către antreprenori a planurilor pe care le au, regruparea bunurilor de capital pe care le dețin, lichidarea proiectelor investiționale și reabilitarea companiilor lor. După cum subliniază Ludwig M. Lachmann,

„Orice politică proiectată doar să restaureze status quo-ul în termeni de agregate „macroeconomice”, precum veniturile și ocuparea, este sortită eșecului. Situația anterioară declinului era bazată pe planuri care au eșuat; prin urmare, o politică orientată înspre descurajarea antreprenorilor de a-și revizui planurile și obligarea lor să «meargă tot înainte» cu aceleași aranjamente ale capitalului ca înainte, nu poate avea succes. Chiar dacă oamenii de afaceri ar asculta asemenea sfaturi, pur și simplu ar repeta experiențele anterioare. De fapt, este nevoie de o politică de promovare a reajustărilor necesare.”[36]

În consecință, politicile monetare aplicate cu scopul de a prezerva cu orice preț boom-ul economic, în perspectiva unor simptome timpurii ale sosirii crizei (în general, o cădere a pieței bursiere și a pieței imobiliare), nu vor împiedica recesiunea, chiar și atunci când reușesc să îi amâne momentul de început.

(d) De asemenea, prețul bunurilor prezente exprimat în bunuri viitoare, care este reflectat de rata socială a preferinței de timp sau rata dobânzii, nu ar trebui supus manipulării. Mai exact, în faza de recuperare, rata dobânzii de pe piața creditului va tinde în mod spontan să scadă, dată fiind căderea prețului la bunurile de consum și de creșterea economisirii, pe care o produce reorganizarea implicată de recesiune. Cu toate acestea, orice manipulare, într-un sens sau altul, a ratei dobânzii de piață este contraproductivă și exercită un impact negativ asupra procesului de lichidare sau generează noi erori antreprenoriale. De fapt, putem conchide, alături de Hayek, că orice politică ce tinde să păstreze la un nivel fix ratele dobânzii va fi profund pernicioasă pentru stabilitatea economiei, deoarece acestea trebuie să se formeze în mod spontan, în acord cu preferințele reale ale agenților economici referitoare la economisire și consum:

„Tendința de a menține stabilitatea ratelor dobânzii, și în special de a le menține scăzute pentru cât mai mult timp, trebuie văzută ca cel mai mare dușman al stabilității, provocând până la urmă fluctuații mult mai mari, probabil chiar și ale ratei dobânzii, decât e cu adevărat necesar. Poate trebuie repetat că aceasta se aplică în special în cazul doctrinei, acum atât de acceptate, conform căreia ratele dobânzii trebuie ținute la un nivel scăzut până când se obține «ocuparea deplină» generalizată.”[37]

(e) În final, trebuie evitată orice politică de creare artificială a locurilor de muncă prin intermediul lucrărilor publice sau altor proiecte investiționale finanțate de guvern. Este evident că, dacă asemenea proiecte sunt finanțate prin impozite sau prin emiterea unei datorii publice, pur și simplu vor fi retrase resursele din acele zone ale economiei care sunt agreate de consumatori și orientate către lucrările publice finanțate de stat, creându-se astfel un nou strat de malinvestiție generală. Mai mult, dacă aceste lucrări sau „investiții” sunt finanțate prin simpla creație de noi bani, se produce de asemenea o malinvestiție generalizată, în sensul că, dacă lucrătorii angajați prin acest procedeu își dedică majoritatea venitului lor consumului, prețul bunurilor de consum tinde să crească în termeni relativi, agravându-se și mai mult situația delicată a companiilor aflate în etapele cele mai îndepărtate de consum. În orice caz, în aplicarea politicilor „contraciclice” de cheltuieli publice, este aproape imposibil ca guvernele să reziste influenței exercitate de tot felul de presiuni politice, care tind să facă aceste politici și mai ineficiente și nocive, după cum aflăm din concluziile trase de teoria alegerii publice. De asemenea, nu există nici o garanție că, în momentul în care guvernele pun un diagnostic situației și decid să ia măsurile presupus curative, ele nu se înșeală privitor la timing-ul sau succesiunea diferitelor fenomene, tinzând, cu măsurile lor, să agraveze, în loc de a soluționa, discordanțele[38].

11.

Teoria ciclului și resursele neutilizate: rolul acestora în etapele inițiale ale boom-ului

Criticii teoriei austriece a ciclului afacerilor susțin adeseori că teoria este fundamentată pe presupoziția unei utilizări depline a resurselor și că, în consecință, existența unor resurse nefolosite ar face ca expansiunea creditului să nu ducă necesarmente la malinvestirea lor generalizată. Această critică este însă complet nefondată. După cum a arătat, cu inspirație, Ludwig M. Lachmann, teoria austriacă a ciclului afacerilor nu pleacă de la presupoziția unei utilizări depline. Dimpotrivă, aproape de la primele formulări ale teoriei ciclului, elaborate de Mises în 1928, s-a plecat de la premisa că, în orice moment dat, poate rămâne nefolosit un volum semnificativ de resurse[39]. De fapt, Mises a afirmat de la bun început că neutilizarea resurselor era nu numai compatibilă cu teoria pe care el a dezvoltat-o, ci aceasta constituia, în realitate, una dintre componentele sale esențiale. În procesele pieței, pentru că antreprenorii pun în aplicare planuri care implică producerea de bunuri de capital eterogene și complementare, se comit în permanență erori și au loc «ambuteiaje» din cauza cărora nu sunt întrebuințați pe deplin toți factorii și resursele productive. De aici rezultă necesitatea unei piețe flexibile, favorabilă exercitării activității antreprenoriale, care tinde să descopere nepotrivirile existente și să restabilească, în cadrul unui proces neîncetat, coordonarea. Teoria explică, într-adevăr, modalitatea prin care expansiunea bancară a creditului întrerupe și complică acest proces de coordonare prin care se remediază discordanțele existente[40].

Teoria ciclului afacerilor ne demonstrează tocmai că expansiunea creditului neacoperită de o creștere a economisirii reale va încuraja malinvestirea resurselor productive chiar în situația în care există un volum semnificativ de resurse neutilizate, mai precis, de forță de muncă nefolosită. Cu alte cuvinte, contrar opiniilor exprimate de numeroși critici ai teoriei, ocuparea deplină nu constituie o premisă necesară a distorsiunilor microeconomice provocate de expansiunea creditului. Când are loc expansiunea creditului, devin aparent profitabile unele proiecte economice care, în realitate, nu sunt astfel și este irelevant dacă ele sunt realizate cu resurse care erau neutilizate înainte de inițierea lor. Singurul efect este acela că prețul nominal al mijloacelor originare de producție s-ar putea să nu crească până la nivelul care s-ar fi atins dacă s-ar fi plecat de la situația de utilizare deplină. Cu toate acestea, vor apărea în cele din urmă ceilalți factori care dau naștere malinvestiției și corecției spontane a erorilor comise, care îmbracă forma crizei și recesiunii, indiferent dacă erorile au fost susținute cu resurse inițial neutilizate.

Când se inițiază un fals avânt economic, clădit pe expansiunea bancară a creditului, ce realocă mijloace originare de producție anterior neutilizate, se obține doar întreruperea procesului, nefinalizat, de reajustare a acelor factori. În consecință, se suprapune un nou episod de malinvestire generală a resurselor peste cel precedent, care nu a fost complet încheiat și resorbit de piață.

Un alt efect posibil al folosirii resurselor anterior neutilizate, dincolo de aceea că prețul lor nu crește la fel de rapid în termeni absoluți, constă în faptul că poate împiedica pe termen scurt încetinirea producției de bunuri și servicii de consum. Cu toate acestea, are loc o alocare defectuoasă a resurselor, deoarece sunt investite în proiecte nerentabile, iar urmările ciclului vor apărea într-un final, atunci când venitul monetar al mijloacelor originare de producție anterior neutilizate începe să fie cheltuit pe bunuri și servicii de consum. Prețurile relative ale acestor bunuri și servicii sporesc mult mai rapid comparativ cu prețurile produselor din etapele cele mai distanțate de consum, diminuând astfel salariile relative reale și declanșând „Efectul Ricardo”, precum și alte consecințe care conduc la criză și recesiune. În orice caz, expansiunea creditului va determina întotdeauna, de la bun început, o creștere mai mult decât proporțională a prețului relativ al produselor din etapele cele mai îndepărtate de consum. Această majorare își are originea în noua cerere monetară pe care creditul o generează pentru aceste bunuri și în reducerea artificială a ratei dobânzii, care face mai atractive asemenea proiecte. Efectul este o alungire a structurii de producție, schimbare care nu poate fi menținută pe termen lung, cu totul indiferent de faptul că au fost sau nu întrebuințate în aceste proiecte resurse anterior neutilizate.

Așadar, argumentul des întâlnit potrivit căruia teoria elaborată de Mises, Hayek și Școala austriacă este fundamentată pe existența unei utilizări depline a resurselor este fals. Chiar dacă presupunem existența unui șomaj ridicat, procesul de expansiune a creditului duce invariabil la recesiune[41].

12.

Contracția necesară a creditului pe durata recesiunii: critica adresată teoriei „depresiunii secundare”

Vom analiza acum trei tipuri diferite de deflație, definită ca reprezentând orice scădere a cantității de bani „din circulație”[42]. Deflația constă într-o reducere a ofertei de monedă sau o creștere a cererii de monedă și, alte lucruri rămânând constante, ea tinde să conducă la o majorare a puterii de cumpărare a unității monetare (i.e. un declin al „nivelului general al prețurilor”). Este însă important să evităm confundarea deflației cu cea mai des întâlnită și clară consecință a sa (și anume, scăderea nivelului general al prețurilor), dat fiind faptul că, în anumite circumstanțe, prețurile bunurilor și ale serviciilor scad în absența deflației. După cum am remarcat, aceasta constituie o componentă a procesului de creștere sănătoasă dintr-o economie a cărei productivitate este îmbunătățită, prin încorporarea unor noi tehnologii și acumularea capitalului, urmare a spiritului antreprenorial și a majorării firești a economisirii voluntare realizate de agenții săi. Am studiat acest proces în secțiunile precedente, și, fără vreo diminuare a cantității de bani din circulație, el dă naștere unei creșteri generale a producției de bunuri și servicii de consum, care pot fi tranzacționate doar la niște prețuri mai mici. Astfel, procesul conduce la o creștere reală a salariilor și a veniturilor altor mijloace originare de producție, deoarece, chiar dacă venitul lucrătorilor și al celorlalți proprietari de factori originari este posibil să fi rămas oarecum constant în termeni nominali, prețurile bunurilor și serviciilor de consum pe care lucrătorii le achiziționează au scăzut considerabil. În această situație, declinul nivelului general al prețurilor nu are o sursă monetară, ci reală[43], și derivă din creșterea generalizată a productivității în economie. Așadar, acest fenomen este complet independent de deflație, în accepțiunea pe care i-am dat-o aici, și reprezintă doar un semn al celui mai sănătos și firesc proces de dezvoltare economică.

Vom examina acum însă trei tipuri distincte de deflație (definită strict ca semnificând orice reducere a ofertei de monedă sau orice creștere a cererii de monedă), care au cauze și consecințe radical diferite. Să analizăm în amănunt aceste tipuri de deflație[44]:

(a) Primul tip constă în politici adoptate de autoritățile publice cu scopul deliberat de a reduce cantitatea de monedă din circulație. Asemenea politici, implementate în diverse momente istorice[45], declanșează un proces prin care puterea de cumpărare a unității monetare are tendința să crească. Mai mult, această descreștere forțată a cantității de bani aflate în circulație distorsionează structura socială a etapelor de producție. Într-adevăr, diminuarea cantității de bani produce inițial un declin al acordării de credite și o creștere artificială a ratelor de piață ale dobânzii, iar aceasta, la rândul său, duce la o aplatizare a structurii de producție impusă doar de factorii monetari și nu de adevăratele dorințe ale consumatorilor. În consecință, numeroase etape profitabile de bunuri de capital din structura de producție par să fie, în mod eronat, nerentabile, mai cu seamă cele mai îndepărtate de consum și care sunt cele mai intensiv înzestrate cu capital. Astfel, cele mai specializate companii din etapele dotate intensiv cu capital suferă ample pierderi contabile. În plus, în toate sectoarele, cererea monetară diminuată nu este acompaniată de un declin paralel, la fel de rapid, al costurilor, și astfel apar pierderile contabile, iar pesimismul se generalizează. Pe de altă parte, creșterea puterii de cumpărare a unității monetare și reducerea prețurilor de vânzare ale produselor determină o creștere substanțială a venitului real al proprietarilor mijloacelor originare de producție, care, în măsura în care prețurile pe care le practică sunt rigide și nu scad în același ritm cu cel al bunurilor de consum, tind să fie mai puțin utilizate. Începe, așadar, o perioadă îndelungată și neplăcută de ajustare, care va dura până când întreaga structură de producție și toți factorii originari s-au adaptat la noile condiții monetare.

Acest întreg proces de deflație deliberată nu aduce nici un beneficiu, ci doar supune sistemul economic unei presiuni care nu era necesară. Din păcate, lipsa unei cunoașteri teoretice din partea politicienilor i-a făcut, în diferite situații istorice, să inițieze în mod deliberat un asemenea proces[46].

(b) Al doilea tip de deflație, care ar trebui diferențiat în mod clar de primul, are loc atunci când agenții economici se decid să economisească; altfel spus, se abțin să consume o fracțiune semnificativă din venitul lor și dedică tot sau o parte din suma economisită pentru a-și spori deținerile monetare (i.e. pentru a tezauriza)[47]. În acest caz, creșterea cererii monetare tinde să urce puterea de cumpărare a unității monetare (cu alte cuvinte, are tendința să diminueze „nivelul general al prețurilor”). Acest gen de deflație diferă însă radical de primul, având rezultate concrete, deoarece provine dintr-o sporire a economisirii agenților economici, care eliberează astfel resurse sub forma unor bunuri și servicii de consum nevândute. Acest lucru declanșează efectele pe care le-am studiat în capitolul 5, acolo unde ne-am concentrat atenția asupra creșterii economisirii voluntare. Mai precis, apare „Efectul Ricardo”, datorită unei diminuări a prețurilor relative ale bunurilor de consum, care conduce, la rândul său, când toate celelalte condiții rămân nemodificate, la o creștere a salariilor reale ale lucrătorilor și a veniturilor altor mijloace originare de producție. Așadar, se pun în mișcare procesele caracteristice alungirii structurii de producție. Aceasta se dotează mai intensiv cu capital, mulțumită noilor proiecte investiționale inițiate, pe care antreprenorii vor reuși să le finalizeze deoarece resursele productive au fost eliberate din etapele mai apropiate de consum. Singura diferență dintre această situație și cea a majorării economisirii voluntare investite direct și imediat în structura de producție sau pe piețele de capital este următoarea: când economisirea ia forma unei creșteri a deținerilor monetare, există necesarmente un declin al prețurilor bunurilor și serviciilor de consum, precum și al prețului produselor din etapele intermediare, cât și o reducere inevitabilă a venitului nominal al mijloacelor originare de producție și a salariilor, toate acestea adaptându-se unei puteri mai mari de cumpărare a unității monetare. Spre deosebire însă de primul tip de deflație menționat, acesta nu implică un proces dureros care nu duce la nimic. Dimpotrivă, în cazul de față acesta este fundamentat pe o economisire efectivă, care conduce la o creștere a productivității din societate. Alungirea structurii de producție și realocarea factorilor de producție se petrec în măsura în care există o schimbare, după cum am explicat în capitolul 5, la nivelul prețurilor relative ale produselor din etapele intermediare și din etapa finală, a consumului. O asemenea schimbare este independentă de faptul că, o dată cu majorarea puterii de cumpărare a unității monetare, toate prețurile trebuie să scadă, mai mult sau mai puțin, în termeni absoluți, nominali[48].

(c) Al treilea tip de deflație pe care îl avem în vedere rezultă din contracția creditului, care apare în mod obișnuit în etapele de criză și recesiune, după fiecare expansiune a creditului. Acest proces este menționat în analiza din capitolele 4 și 5, unde am văzut că așa cum expansiunea creditului sporește cantitatea de bani din circulație, tot așa rambursarea masivă a creditelor și pierderea de valoare înregistrată în rubrica de active din bilanțurile băncilor, ambele cauzate de criză, dau naștere unui proces inevitabil, cumulativ, de contracție a creditului, care diminuează cantitatea de bani din circulație și, astfel, generează deflație. Acest tip de deflație apare atunci când, în condițiile izbucnirii crizei, expansiunea creditului nu numai că încetează, ci se manifestă chiar o restrângere a creditului și, astfel, are loc deflația, sau o scădere a ofertei de monedă, sau a cantității de bani din circulație. Genul acesta de deflație diferă însă de cel analizat la punctul (a) de mai sus și produce niște efecte pozitive care merită să fie trecute în revistă. În primul rând, deflația determinată de contracția creditului nu produce acele malajustări inutile la care ne-am referit în secțiunea (a); dimpotrivă, ea facilitează și accelerează lichidarea proiectelor investiționale lansate în mod eronat pe parcursul fazei expansioniste. Așadar, nu este o deflație care dă artificial o aparență de nerentabilitate anumitor proiecte de investiție, în realitate rentabile, ci, dimpotrivă, avem de-a face cu reacția naturală a pieței, necesară lichidării proiectelor investiționale care au fost inițiate din eroare în timpul etapei expansioniste. Un al doilea efect benefic al deflației creditului este că, într-un anumit sens, aceasta inversează redistribuția venitului, care a avut loc în etapa expansionistă a boom-ului inflaționist. De fapt, expansiunea inflaționistă a provocat o tendință de scădere a puterii de cumpărare a monedei, care la rândul său a redus venitul real al tuturor persoanelor cu venituri fixe (cei care economisesc, văduve, orfani, pensionari), în favoarea acelora care au primit relativ devreme creditele din sistemul bancar și ale căror venituri monetare au cunoscut o majorare. Acum, în etapa de contracție a creditului, această redistribuție forțată a venitului se întoarce în favoarea celor care în faza expansionistă erau printre cei mai afectați, și astfel persoanele cu un venit fix (văduvele, orfanii și pensionarii) vor avea de câștigat în fața celor care au beneficiat cel mai mult de situația din etapa anterioară. În al treilea rând, deflația creditului dă impresia că afacerile sunt, în general, mai puțin profitabile, deoarece costurile istorice sunt înregistrate în unități monetare având o putere de cumpărare mai scăzută, iar ulterior venitul contabil este înregistrat în unități monetare cu o putere de cumpărare mai ridicată. Drept urmare, profiturile antreprenoriale sunt micșorate în mod artificial în registrele contabile, lucru care îi impulsionează pe antreprenori să economisească mai mult și să distribuie sume mai scăzute ca dividende (exact opusul comportamentului lor din perioada expansionistă). Această tendință de a economisi mai mult este extrem de favorabilă inițierii recuperării economice[49]. Micșorarea cantității de bani din circulație, indusă de restrângerea creditului, tinde fără îndoială să mărească puterea de cumpărare a unității monetare. De aici urmează reducerea inevitabilă a salariilor și a venitului mijloacelor originare de producție, cu toate că, inițial, această descreștere va fi mai rapidă decât scăderea prețului bunurilor și serviciilor de consum, în caz că are loc o asemenea reducere. În consecință, în termeni relativi, salariile și venitul mijloacelor originare de producție vor cunoaște un declin, conducând la angajarea suplimentară de lucrători comparativ cu utilajele și la un transfer masiv al lucrătorilor către etapele cele mai apropiate de consum. Altfel spus, contracția creditului întărește și accelerează „aplatizarea” necesară a structurii de producție, care însoțește recesiunea. Este esențial ca piețele muncii să fie flexibile, pentru a facilita transferurile masive de resurse productive și de muncă. Cu cât se finalizează mai curând reajustarea, iar efectul creditelor acordate pentru proiecte investiționale eronate este eliminat, cu atât mai repede se vor pune bazele recuperării subsecvente, care se va caracteriza prin restabilirea prețului relativ al mijloacelor originare de producție. Altfel spus, are loc o reducere a prețului bunurilor și serviciilor de consum mai accentuată, în termeni relativi, decât micșorarea salariilor, ca urmare a majorării economisirii generale din societate, care va stimula din nou creșterea din etapele bunurilor de capital. Această creștere este de perspectivă, dat fiind că provine dintr-o majorare a economisirii voluntare. Cum bine spune Wilhelm Röpke, acest tip terțiar de deflație (contracția creditului care însoțește criza)

„reprezintă reacția inevitabilă la inflația din perioada boom-ului și nu trebuie contracarată, pentru că altfel va urma o prelungire și agravare a crizei, după cum a arătat-o experiența Statelor Unite din 1930.”[50]

În anumite situații, guvernul și intervenția sindicală, la care se adaugă rigiditatea instituțională a piețelor, pot să împiedice reajustările necesare, care preced orice recuperare a activității economice. Dacă salariile sunt rigide, condițiile de angajare complet lipsite de flexibilitate, puterea sindicală mare, iar guvernele cedează tentațiilor protecționismului și cheltuielilor publice, atunci șomajul extrem de ridicat poate să dureze oricât de mult, fără a exista vreo ajustare a mijloacelor originare de producție la noile condiții economice. În aceste circumstanțe poate fi declanșat și un proces cumulativ de contracție, în care creșterea masivă a șomajului ar da naștere unei scăderi generale a cererii, iar aceasta, la rândul său, ar genera noi doze de șomaj, și tot așa, succesiv. Anumiți teoreticieni au denumit depresiune secundară acest proces, care nu provine din acțiunea forțelor spontane ale pieței, ci din intervenția coercitivă a statului pe piețele muncii, ale produselor și în comerțul internațional. În anumite cazuri, teoreticienii „depresiunii secundare” au considerat simpla posibilitate a unei asemenea situații drept un argument prima facie pentru a justifica intervenția statului, încurajând o nouă expansiune a creditului și cheltuielile publice. Cu toate acestea, singura politică eficientă de evitare a „depresiunii secundare”, sau de micșorare a gravității ei, este aceea de liberalizare pe scară largă a piețelor și de neînduplecare în fața tentației reînnoite a politicilor de expansiune a creditului. Orice politică ce tinde să mențină salariile la un nivel ridicat și rigidizează piețele ar trebui abandonată, pentru că nu ar face decât să prelungească și să agraveze procesul de reajustare, până într-acolo încât devine inacceptabil din punct de vedere politic[51].

Ce anume ar trebui făcut dacă, în anumite circumstanțe, din punct de vedere politic, măsurile necesare pentru flexibilizarea piețelor muncii, abandonarea protecționismului și promovarea reajustării (care sunt premisele oricărei însănătoșiri economice) par să fie „imposibil” de luat? Aceasta este o problemă de politică economică extrem de interesantă, iar soluționarea ei trebuie fundamentată pe evaluarea corectă a gravității circumstanțelor de la momentul istoric dat. Chiar dacă teoria sugerează că orice politică de creștere artificială a consumului, a cheltuielilor publice și a expansiunii creditului este contraproductivă, nimeni nu neagă faptul că, pe termen scurt, este posibilă absorbirea oricărui volum al șomajului prin simpla sporire a cheltuielilor publice sau a expansiunii creditului; este adevărat, cu costul întreruperii procesului de reajustare și al agravării recesiunii care va urma. Hayek însuși recunoaște că, în anumite condiții, situația poate să devină atât de disperată, încât singura alternativă politic acceptabilă ar fi o nouă intervenție, un fel de „cui pe cui se scoate” al bețivilor. În 1939, Hayek face următoarele comentarii privitor la această problemă:

„nu s-a negat niciodată că, prin expansiune monetară, șomajul poate fi diminuat cu rapiditate, și se poate ajunge în cel mai scurt timp posibil la o situație de «ocupare deplină»… Nu s-a susținut decât că natura ocupării depline ce poate fi astfel obținută este inerent instabilă și că a crea locuri de muncă prin aceste mijloace echivalează cu a perpetua fluctuațiile. Pot apărea situații disperate în care ar putea fi, într-adevăr, necesar să crească ocuparea cu orice preț, chiar și numai pentru o scurtă perioadă – și probabil că situația în care Dr. Brüning însuși s-a aflat în Germania în 1932 era acel gen de situație care ar fi justificat măsuri disperate. Dar un economist nu ar trebui să ascundă faptul că orientarea către maximul de ocupare ce poate fi obținut pe termen scurt cu ajutorul politicii monetare este esențialmente politica unui «desperado» care nu are nimic de pierdut și totul de câștigat, într-un interval scurt de timp.”[52]

Să presupunem acum că politicienii ignoră recomandările economiștilor, iar împrejurările nu îngăduie liberalizarea economiei, astfel încât șomajul se generalizează, reajustarea nu este niciodată dusă la bun sfârșit, iar economia intră într-o fază de contracție cumulativă. Să presupunem, în plus, că din punct de vedere politic este imposibilă aplicarea oricărei măsuri adecvate, iar situația amenință să degenereze într-o revoluție. Ce tip de expansiune monetară va genera cele mai mici perturbări, din punct de vedere economic? În acest caz, politica cea mai puțin nocivă, cu toate că va continua să exercite efecte extrem de dăunătoare asupra sistemului economic, ar fi adoptarea unui program de lucrări publice, care ar oferi locuri de muncă șomerilor, la salarii relativ reduse, așa încât, ulterior, o dată cu ameliorarea circumstanțelor, lucrătorii s-ar putea reorienta rapid către alte activități mai profitabile și cu salarii superioare. În orice caz, este important să se evite acordarea nemijlocită de credite companiilor din etapele cele mai îndepărtate de consum. Astfel, o politică de sprijin guvernamental acordat șomerilor, cu salarii reduse – pentru a se evita apariția unui incitativ ca muncitorii să rămână permanent șomeri – în schimbul desfășurării de lucrări cu semnificație socială, ar fi cea mai puțin invalidantă, în condițiile extreme descrise mai sus[53].

13.

Economia „maniaco-depresivă”: coruperea culturii antreprenoriale și alte efecte negative pe care ciclurile recurente ale afacerilor le exercită asupra economiei de piață

Crizele economice pe care expansiunea creditului le produce în mod repetat conduc la alte consecințe mult mai subtile, însă nu mai puțin devastatoare pentru cooperarea armonioasă dintre oameni și pentru dezvoltarea lor economică și socială[54]. Mai precis, este necesară evidențierea modalității prin care sistemul monetar actual, fundamentat pe expansiunea creditului, a făcut ca dezvoltarea economică sincopată de către boom-uri și crize să fie ceva obișnuit. Altfel spus, s-ar părea că economiei de piață i se pretinde un comportament „maniaco-depresiv”.

Într-adevăr, oamenii de afaceri, jurnaliștii, politicienii, sindicaliștii și agenții economici în general au ajuns să considere faza artificial expansionistă a unui boom drept stadiul normal de prosperitate, care trebuie urmărit și menținut prin toate mijloacele posibile. Mai mult decât atât, consecințele inevitabile ale expansiunii, i.e. criza și recesiunea, sunt percepute ca o etapă foarte nefavorabilă, care trebuie evitată cu orice preț[55]. Agenții economici nu acceptă recesiunea în calitate de consecință inevitabilă a expansiunii artificiale și nu reușesc să înțeleagă că are meritul de a scoate la iveală erorile comise și de a ușura însănătoșirea și reajustarea structurii de producție.

În plus, expansiunea creditului încordează, în mod excesiv și nejustificat, capacitatea de reacție a agenților economici și ritmul în care lucrează. Câtă vreme durează expansiunea, capacitatea de muncă a oamenilor este dusă la limită, iar spiritul lor antreprenorial este pervertit, generând stres și uzură psihică, un cost uman și personal ridicat. Mai mult, noii bani creați prin acordarea expansionistă a împrumuturilor sunt folosiți pentru a finanța tot soiul de operațiuni speculative, preluări de pachete majoritare și războaie comerciale și financiare, în care predomină cultura speculației pe termen scurt. Cu alte cuvinte, se răspândește ideea greșită că este posibil și dezirabil să acumulezi profituri astronomice cu o ușurință și repeziciune uimitoare. Aceasta descurajează munca bine făcută și corupe cultura antreprenorială tradițională, bazate pe conducerea prudentă a afacerilor, cu o atitudine de statornicie și urmărire a scopurilor pe termen lung. Exact la acest lucru facem referire atunci când amintim demoralizarea generalizată, cauzată de expansiunea artificială a creditului, cu efecte devastatoare în special pentru generațiile mai tinere și mai dinamice ale societății[56].

Problema se înrăutățește dacă, după cum au arătat teoreticienii care au studiat ciclul dintr-o perspectivă politică[57], politicienii iau decizii doar pe termen scurt și urmăresc susținerea imediată, care să le garanteze victoria în alegerile următoare. Prin urmare, nu ezită în niciun moment să inițieze și să impulsioneze acele politici de expansiune monetară care îi ajută cel mai mult în obținerea succesului electoral pe termen scurt. În plus, de vreme ce orice deviere de la expansiunea artificială și optimismul excesiv pe care aceasta îl produce este văzută cu ochi nefavorabili, atacată fără întârziere prin mijloacele de comunicare în masă și utilizată ca armă politică de către opoziție, sindicate și organizațiile oamenilor de afaceri, nimeni nu are curajul să incrimineze tarele politicii creditului. Această stare de lucruri creează un context de iresponsabilitate monetară, care tinde să agraveze problemele și să facă foarte improbabilă soluționarea lor prin reajustare și lichidare raționale, care ar pune bazele unei însănătoșiri economice susținute, independente de expansiunea creditului.

Crizele economice recurente pe care le provoacă expansiunea creditului exercită, în plus, un efect extrem de nociv asupra economiilor de piață și al principiilor libertății de acțiune antreprenorială. Mai exact, fiecare proces expansionist este urmat invariabil de o etapă de reajustare dureroasă, care constituie pepiniera ideală pentru justificările unei ulterioare intervenții etatice în economie, și pentru popularizarea argumentelor potrivit cărora recesiunea economică vădește insuficiențele unei economii de piață și „demonstrează” necesitatea ca statul să intervină mai puternic în economie, la toate nivelurile, pentru evitarea crizei și atenuarea consecințelor. Astfel, recesiunea oferă un cadru favorabil reanimării propunerilor privind protecționismul comercial, intervenția pe diferite piețe, creșterea deficitului public și reglementarea economiei. După cum bine știm, aceste politici intervenționiste servesc doar la prelungirea și agravarea recesiunii, împiedicând recuperarea necesară. Din păcate, începuturile timide ale recuperării sunt acompaniate de o asemenea presiune populară în favoarea unei noi expansiuni a creditului, încât expansiunea este din nou inițiată, întregul proces repetându-se. După cum conchide în mod convingător Mises: „Însă lucrul cel mai rău este că oamenii sunt incorijibili. După câțiva ani, ei se lansează din nou în expansiunea creditului și vechea poveste se repetă.”[58]

14.

Influența fluctuațiilor economice asupra pieței bursiere

Piața bursieră este o parte importantă a pieței pe care sunt tranzacționate titlurile de valoare reprezentând împrumuturi acordate companiilor (numită și „piața de capital”). Titlurile de valoare constituie concretizarea juridică a operațiunilor de cedare de bunuri prezente, de către cei care economisesc (capitaliștii), solicitanților de bunuri prezente, care sunt dispuși să le utilizeze în procesele de producție în schimbul acordării celor care economisesc, sau împrumutătorilor, unei cantități mai mari de bunuri viitoare. Aceste titluri de valoare pot îmbrăca o varietate largă de forme legale; ele pot fi acțiuni, obligațiuni etc. În orice caz, piața bursieră are marele merit de a facilita schimbul de proprietate asupra acestor titluri de valoare și, în consecință, asupra unei fracțiuni din bunurile de capital corespunzătoare. Un alt avantaj major al pieței bursiere este acela că oferă deținătorilor de titluri de valoare o lichiditate rapidă, atunci când doresc să se despartă de ele[59]. De asemenea, permite agenților economici să își investească temporar numerarul în exces pe care îl dețin și pe care îl pot folosi pentru cumpărarea de titluri de valoare, care pot fi păstrate pentru perioade scurte de timp și pot fi vândute în orice moment, deși acestea pot fi asociate unor investiții pe termen lung[60].

Într-o economie care se dezvoltă neviciat, sustenabil, economisirea voluntară pătrunde în structura de producție pe două căi: fie prin autofinanțarea companiilor, fie prin piața bursieră. Intrarea economisirii pe ruta pieței de valori este însă înceată și graduală și nu implică boom-uri sau euforii bursiere[61].

Indicii pieței bursiere manifestă o creștere globală, de anvergură și susținută, doar atunci când sectorul bancar inițiază o politică de expansiune a creditului, neacoperită de o majorare anterioară a economisirii voluntare. De fapt, banii nou creați sub forma creditelor bancare ajung imediat pe piața bursieră, dând startul unei tendințe crescătoare pur speculative a cotațiilor, care afectează într-un oarecare grad majoritatea titlurilor de valoare. Prețurile pot continua să urce câtă vreme expansiunea creditului păstrează un ritm accelerat. Expansiunea creditului cauzează o abruptă și artificială scădere, în termeni relativi, a ratelor dobânzii, însoțită, pe cale de consecință, de creșterea cotațiilor bursiere. În plus, permite titlurilor de valoare în continuă apreciere să fie folosite drept garanțieîn solicitările de noi credite, inițiind un cerc vicios, care alimentează în continuu salturi speculative ale pieței bursiere și care nu încetează cât timp durează expansiunea creditului. După cum explică Fritz Machlup:

„Dacă nu ar exista elasticitatea creditului bancar, adesea considerată un lucru atât de bun, boom-ul valorilor titlurilor nu ar putea să dureze la nesfârșit. În absența creditului inflaționist, fondurile acordate populației în vederea achiziției de titluri de valoare, ar fi curând epuizate.”[62]

Prin urmare – iar aceasta constituie, probabil, una dintre cele mai importante concluzii pe care le putem enunța în acest moment, – creșterea neîntreruptă a pieței bursiere nu semnalează condiții economice favorabile, ci, dimpotrivă, dă semnalul cel mai clar al unei expansiuni a creditului, neacoperite de economisire reală, care alimentează un fals avânt economic și care va culmina, într-un final, într-o criză severă a pieței bursiere.

În plus, după cum a arătat Hayek, surplusurile sau câștigurile semnificative de capital obținute pe piața bursieră pe durata fazei expansioniste, în măsura în care agenții economici le consideră un adaos la avuția de care dispun și le cheltuiesc pentru achiziționarea de bunuri și servicii de consum, cauzează un consum substanțial al stocului limitat de capital, care, în ultimă instanță, duce la sărăcirea societății[63].

Chiar și atunci când, din punct de vedere analitic, este foarte facilă identificarea proceselor care tind să invalideze proiectele investiționale întreprinse în condiții de eroare, ca urmare a expansiunii creditului, este imposibil să stabilim a priori când anume și în ce împrejurări specifice va deveni evidentă, pe piața bursieră, natura artificială a expansiunii, declanșând în cele din urmă o criză. Putem, însă, afirma că piața bursieră va fi prima care să indice că expansiunea este artificială și are „picioare de lut”, fiind foarte probabil ca cel mai insignifiant eveniment să provoace un crah bursier[64]. Crahul se va petrece o dată ce agenții economici încep să se îndoiască de continuarea procesului expansionist, observă o încetinire sau o stopare a expansiunii creditului și, pe scurt, devin convinși că în viitorul apropiat vor înfrunta o criză și o recesiune. În acest moment, soarta pieței bursiere este pecetluită.

Primele simptome ale unei crize bursiere alarmează teribil politicienii, autoritățile economice și populația în general și se fac auzite de peste tot voci care solicită odată în plus expansiunea creditului, în mărime suficientă pentru a consolida și menține indicii pieței bursiere la cote înalte. Prețurile ridicate ale titlurilor de valoare sunt percepute în mod eronat ca un semn de „sănătate” economică, crezându-se, în consecință, tot în mod greșit, că trebuie făcut tot posibilul pentru a evita prăbușirea pieței bursiere[65]. Într-adevăr, nici populația, nici majoritatea specialiștilor nu doresc să accepte că declinul pieței bursiere reprezintă semnalul inițial al unei recesiuni inevitabile și că indicii bursieri nu pot rămâne la aceleași cote în absența unor noi doze de credit[66]. Acest tip de credit doar va amâna criza și va face recesiunea de pe urmă mult mai severă.

După ce izbucnește criza, piața bursieră acționează de asemenea ca un indicator al evoluției sale. Cu circumstanțe nemodificate, indicii care corespund titlurilor emise de companii care operează în etapele cele mai îndepărtate de consum evidențiază o scădere mai dramatică a cotațiilor, în comparație cu cei care se referă la companiile producătoare de bunuri și servicii de consum. Bursa confirmă astfel că cele mai grave erori antreprenoriale au fost comise în etapele bunurilor de capital și că aceste erori trebuie lichidate, salvându-se ce se mai poate salva și transferându-se resursele respective și mijloacele originare de producție către companii mai apropiate de consum.

O dată cu începerea perioadei de recesiune, atonia pieței va continua pe durata procesului de reajustare, semnalând nu numai parcursul dureros al acestui proces, ci și că ratele dobânzii de piață au crescut până la nivelul existent înaintea expansiunii creditului (sau chiar la un nivel superior, dacă, după cum se întâmplă de obicei, încorporează o primă suplimentară de risc și inflație)[67]. În orice caz, stagnarea pieței va dura tot atât cât reajustarea și ar putea să dureze la nesfârșit dacă se acordă perpetuu noi credite afacerilor perdante, iar piața muncii și toate celelalte piețe sunt rigide și supuse intervenționismului[68].

Când reajustarea se încheie, recuperarea poate începe, presupunând că agenții economici își recapătă încrederea și își sporesc din nou rata economisirii voluntare. În acest caz, prețul bunurilor și serviciilor de consum va tinde să se reducă, relativ vorbind, în raport cu salariile și veniturile mijloacelor originare de producție. Aceasta va declanșa „Efectul Ricardo”, iar antreprenorii vor deveni din nou interesați să lanseze noi proiecte de investiții, pentru a alungi și lărgi etapele bunurilor de capital din structura de producție. Această sporire a economisirii va stimula creșterea prețului titlurilor de valoare, ceea ce indică faptul că a început recuperarea, iar antreprenorii se relansează în noi procese de investire în bunuri de capital. Cu toate acestea, creșterea indicilor pieței bursiere nu va fi spectaculoasă câtă vreme nu este inițiată din nou expansiunea creditului[69].

Cu toate că am putea prezenta numeroase alte considerațiuni privind evoluția pieței bursiere pe durata ciclului afacerilor, cea mai importantă idee rămâne următoarea: în general, nici o creștere semnificativă și continuă a prețurilor titlurilor de valoare nu poate fi atribuită unei îmbunătățiri a condițiilor de producție, nici unei sporiri a economisirii voluntare; o asemenea creștere poate fi menținută indefinit doar ca urmare a proliferării inflaționiste a expansiunii creditului. O ameliorare susținută a economiei și o creștere a economisirii voluntare generează un influx monetar sporit pe piața bursieră, însă acest flux este mai lent și treptat, fiind absorbit rapid de noile titluri de valoare emise de companiile care urmăresc să își finanțeze noile proiecte de investiții. Doar creșterea continuă și disproporționată a ofertei de monedă, care îmbracă forma expansiunii creditului, poate să alimenteze mania speculativă (sau „exuberanța irațională”), care caracterizează toate boom-urile de pe piața bursieră[70].

15.

Efectele exercitate de ciclul afacerilor asupra sectorului bancar

Ajunși în acest punct al analizei, ar trebui să ne fie ușor să identificăm efectele și relația dintre ciclul afacerilor și sectorul bancar. Pentru început, trebuie să recunoaștem că ciclul afacerilor decurge din expansiunea creditului, pe care sectorul bancar o produce ca urmare a privilegiului său legal de a încheia contracte de depozitare a banilor la vedere cu o rezervă fracționară. Mai mult, în capitolul 4, am remarcat că acest privilegiu explică tendința către fuzionări, manifestată în industria bancară, întrucât cu cât este mai amplă mărimea relativă a unei bănci pe piață, cu atât sunt mai largi posibilitățile sale de expansiune a creditului, neîngrădite de birourile de cliring ale celorlalte bănci. În plus, consolidarea bancară face posibilă „manevrarea” mai abilă a rezervelor fracționare de numerar, permițând băncilor să răspundă pozitiv retragerilor ordinare, cu dețineri monetare mai scăzute la banca centrală.

Am arătat însă în capitolul 5 modalitatea prin care procesul de expansiune a creditului declanșează inevitabil o criză și o perioadă de reajustare, pe parcursul căreia dispare o mare parte din valoarea contabilă a activelor bancare, având loc, în plus, o creștere generală a cererii de monedă și a retragerii depozitelor (cel puțin de la băncile care sunt, marginal vorbind, cel mai puțin solvabile). Se explică, astfel, faptul că bancherii au forțat crearea unei instituții publice, numite „bancă centrală”, desemnată să acționeze, în principiu, ca împrumutător de ultimă instanță în etapele de recesiune economică, atât de periculoase pentru bănci. De asemenea, dificultățile și grijile copleșitoare care-i împresoară pe bancheri din cauza incapacității de plată și a retragerilor depozitelor în răstimpul fazei de reajustare și recesiune economică intensifică o dată în plus tendința către fuzionările bancare. În realitate, în acest mod băncile au fost în măsură să îi trateze în mod mai omogen pe rău platnici, să atingă economii de scară semnificative în managementul plăților restante și să evite, din punct de vedere marginal, situațiile și mai puțin solvabile în care s-ar fi găsit dacă un procent mai ridicat din împrumuturile lor ar fi fost neperformante sau dacă populația ar fi avut mai puțină încredere în ele.

Conchidem, așadar, că o tendință inerentă în practicarea în condiții privilegiate a activității bancare cu rezervă fracționară conduce la consolidarea bancară și îi încurajează pe bancheri să pună la punct și să mențină relații strânse cu banca centrală, în calitatea acesteia de unică instituție capabilă să garanteze supraviețuirea băncilor în momentele de criză, pe care băncile însele le creează cu regularitate. Mai mult, banca centrală direcționează, orchestrează și organizează expansiunea creditului, asigurându-se că băncile expandează mai mult sau mai puțin concertat și că nici una nu iese din ritmul stabilit.

16.

Marx, Hayek și considerarea crizelor economice drept ceva inerent economiei de piață

Este interesantă constatarea că Marx, în analiza pe care o face asupra sistemului economic capitalist, se concentrează în principiu pe studierea dezechilibrelor și neconcordanțelor care au loc pe piață. Aceasta explică faptul că teoria marxistă este, în principal, o teorie a dezechilibrului pieței și că, ocazional, ea chiar coincide în mod remarcabil cu analiza dinamică a proceselor de piață, care a fost dezvoltată de economiști ai Școlii austriece, în special de Mises și Hayek. Unul dintre cele mai surprinzătoare aspecte asupra căruia există un oarecare acord se referă tocmai la teoria crizelor și recesiunilor, care devastează regulat sistemul capitalist. Este interesant să observăm că anumiți autori din tradiția marxistă, precum ucraineanul Mikhail Ivanovich Tugan-Baranovsky (1865-1919), au ajuns la concluzia că situațiile de criză economică iau naștere dintr-o tendință către o lipsă de proporționalitate între diferitele ramuri ale producției, pe care Tugan-Baranovsky o credea inerentă sistemului capitalist[71]. Potrivit lui Baranovsky, crizele se petrec deoarece

„distribuția producției încetează să fie proporțională: mașinile, uneltele, cărămizile și lemnul întrebuințate în construcție sunt cerute într-o mai mică măsură decât anterior, dat fiind că noile companii sunt mai puțin numeroase. Cu toate acestea, producătorii de mijloace de producție nu își pot retrage capitalul din companiile pe care le dețin iar, pe de altă parte, importanța capitalului compromis, sub forma clădirilor, mașinilor etc. îi obligă pe producători să continue activitatea (în caz contrar, capitalul nefolosit nu ar aduce dobândă). Există astfel o producție în exces de mijloace de producție.”[72]

După cum se vede, o parte din raționamentul economic subiacent acestei analize dovedește o asemănare puternică cu cel pe care se fundamentează teoria austriacă a ciclului afacerilor. De fapt, Hayek însuși îl menționează pe Tugan-Baranovsky drept unul dintre predecesorii teorii ciclului pe care el o prezintă în Prices and Production[73].

Este interesant, în plus, să subliniem că, într-un timp, Hayek însuși ajunsese să creadă, asemenea lui Marx, crizele economice ca fiind inerente sistemului economic capitalist, cu toate că Hayek le considera un cost necesar pentru prezervarea unui sistem monetar și de credit flexibil, a cărui expansiune ar „garanta”, în orice moment, dezvoltarea economică. Mai precis, Hayek afirmă că situațiile de criză economică se ivesc

„din însăși natura organizării moderne a creditului. Câtă vreme apelăm la creditul bancar ca mijloc de promovare a dezvoltării economice, trebuie să ne obișnuim cu ciclurile afacerilor rezultate de aici. Ele reprezintă, într-un sens, prețul pe care îl plătim pentru o viteză a dezvoltării care o depășește pe cea posibilă prin actele voluntare ale oamenilor, prin economisirea lor, un preț care, în consecință, trebuie să le fie smuls. Chiar dacă este eronată presupunerea că putem, în acest mod, să trecem peste toate obstacolele care stau în calea progresului – după cum o dovedește recurența crizelor –, ne putem cel puțin imagina că factorii noneconomici ai progresului, precum cunoașterea tehnică și comercială, au de câștigat într-un mod pe care nu ar trebui să îl neglijăm.”[74]

Această teză timpurie a lui Hayek, care coincide parțial cu cea marxistă, ar fi validă doar dacă veritabila teorie austriacă a ciclurilor afacerilor nu ar fi arătat cum crizele economice cauzează pagube considerabile structurii de producție și un consum general al capitalului acumulat, care împiedică în mod serios dezvoltarea economică armonioasă a oricărei societăți. Mai mult, și mai important, analiza teoretică, juridică și economică pe care am întreprins-o în această carte a încercat să demonstreze teza conform căreia crizele economice nu constituie un rezultat secundar inevitabil al economiilor de piață ci, dimpotrivă, ele provin dintr-un privilegiu pe care guvernele l-au acordat băncilor, îngăduindu-le ca, în ceea ce privește depozitele monetare la vedere, să acționeze în afara principiilor juridice tradiționale ale proprietății private, care sunt vitale pentru economia de piață. Astfel, expansiunea creditului și ciclurile economice se ivesc dintr-o violare, impusă instituțional, a drepturilor de proprietate în cazul contractului de depozit bancar de bani. Prin urmare, crizele nu sunt în nici un caz inerente sistemului capitalist, nici nu emerg inevitabil într-o economie de piață, lipsită de privilegii și supusă principiilor juridice generale care constituie cadrul său legal fundamental.

Putem vorbi de o legătură secundă care conectează marxismul și teoria austriacă a ciclurilor afacerilor. Într-adevăr, dacă a existat vreo ideologie care să fi justificat și alimentat lupta de clasă, întărind credința populară că este necesară reglementarea strictă și controlarea piețelor muncii, pentru a-i „proteja” pe lucrători de antreprenori și de capacitatea acestora de exploatare, aceasta a fost ideologia marxistă. Astfel, marxismul a jucat un rol cheie, probabil neintenționat[75], în justificarea și promovarea rigidității piețelor muncii, făcând mult mai prelungite și dureroase procesele de reajustare, care apar inevitabil în urma oricărei faze de expansiune bancară a creditului. Dacă piețele muncii ar fi mult mai flexibile (ceea ce va fi posibil din punct de vedere politic doar atunci când publicul, în general, își va da seama de răul pe care îl fac reglementările muncii) necesarele procese de reajustare care urmează expansiunii creditului ar fi mult mai puțin dureroase și lungi.

Există o terță posibilă legătură între teoria austriacă a ciclurilor economice și marxism: absența crizelor economice din sistemele „socialismului real”, ridicată în slăvi în trecut de numeroși autori. Cu siguranță, nu are nici un sens să susții că nu apar crize economice în sistemele unde mijloacele de producție nu sunt deținute în proprietate privată, iar toate procesele economice sunt „coordonate” de sus, printr-un plan coercitiv, impus deliberat de autoritățile publice. Trebuie să ne amintim că depresiunea apare într-o economie de piață tocmai datorită faptului că expansiunea creditului distorsionează structura de producție, în așa fel încât aceasta nu se mai armonizează cu cea pe care ar fi susținut-o în mod voluntar consumatorii. Astfel, acolo unde consumatorilor le este negată libertatea de alegere, iar structura de producție le este impusă de sus, nu găsim o situație în care nu pot apărea etape succesive de fals avânt și recesiune, ci, dimpotrivă, putem aprecia, bazându-ne pe considerente teoretice, că asemenea economii se află încontinuu, fără încetare, într-o împrejurare de criză și recesiune. Aceasta se datorează faptului că structura de producție este impusă de sus și nu coincide cu dorințele cetățenilor, fiind teoretic imposibil ca sistemul să își corijeze malajustările și discoordonarea[76]. În consecință, a afirma că o economie aflată în starea de socialism real oferă avantajul eliminării crizelor economice este echivalent cu a spune că a fi mort prezintă avantajul imunității în fața bolilor[77]. Într-adevăr, după prăbușirea regimurilor socialiste din Europa de Est, în momentul în care consumatorilor li s-a oferit din nou ocazia de a stabili în mod liber acea structură de producție care corespunde cel mai fidel dorințelor lor, a devenit imediat limpede că scara și magnitudinea erorilor investiționale trecute face ca procesul de reajustare să fie mult mai profund, prelung și dureros decât este obișnuit în etapele de recesiune care afectează economiile de piață. A devenit evident că o mare parte din structura bunurilor de capital existentă în economiile socialiste era complet inutilă, dacă o raportăm la nevoile și obiectivele caracteristice unei economii moderne. Pe scurt, socialismul provoacă o malinvestire generală, intensă și cronică a factorilor de producție din societate și a bunurilor de capital, mult mai severă chiar decât cea cauzată de expansiunea creditului. Putem astfel conchide că „socialismul real” este cufundat într-o profundă „depresiune cronică”, i.e. o situație de malinvestire permanentă a resurselor productive, fenomen care a fost însoțit chiar de modificări ciclice negative și care a fost studiat în oarecare detaliu de diferiți teoreticieni din fostele economii estice[78].

Dificultățile economice teribile cu care se confruntă în prezent economiile fostului bloc estic își au originea în numeroasele decade de erori economice sistematice. Aceste erori au fost mult mai serioase – și au fost comise într-un ritm mult mai rapid – decât cele care au apărut în Occident ca urmare a expansiunii creditului practicate de sistemul bancar și a politicii monetare a autorităților publice.

17.

Două observații adiționale

Expansiunea creditului a fost folosită, în diverse împrejurări istorice, drept instrument de susținere a finanțării deficitului bugetului național. Acest lucru se poate petrece în două moduri: fie băncile sunt instruite să achiziționeze obligațiuni de stat cu o parte din expansiunea creditului pe care o realizează, fie guvernul ia cu împrumut în mod direct banii de la bănci. Deși, din punct de vedere tehnic, acestea constituie exemple de expansiune a creditului, aici ea nu afectează direct piața creditului, ci acționează mai degrabă în calitate de substitut perfect al creației monetare. În această situație, de fapt, expansiunea creditului echivalează cu simpla creație monetară, făcută în vederea finanțării deficitului public, și conduce la efectele binecunoscute ale oricărui proces inflaționist: o redistribuție inițială a venitului, similară cu cea care decurge din orice proces inflaționist, precum și o distorsionare a structurii de producție, în măsura în care guvernul își finanțează cheltuielile și lucrările publice care schimbă temporar structura de producție, iar ulterior nu mai pot fi întreținute permanent prin cheltuiala curentă pe care o realizează agenții economici pentru bunuri și servicii de consum. În orice caz, este necesar să operăm o diferențiere între adevărata expansiune a creditului, care dă naștere unui fals avânt economic și ciclului afacerilor, și simpla creație de monedă nouă și plasarea acesteia în mâinile statului, procedură care exercită efectele tipice ale unui impozit inflaționist[79].

O altă remarcă finală se referă la natura internațională a ciclurilor economice. Economiile integrate la nivel internațional, precum cele moderne, declanșează de regulă simultan procesele de expansiune a creditului, iar efectele se propagă rapid pe toate piețele mondiale. Câtă vreme a funcționat etalonul aur, capacitatea fiecărei țări de expansiune internă a creditului era automat limitată, iar această limită era fixată de ieșirea inevitabilă a aurului din țările relativ mai inflaționiste. O dată cu abandonarea etalonului aur, începutul practicării ratelor de schimb flexibile și triumful naționalismului monetar, fiecare țară a devenit capabilă să adopte nestingherit politici de expansiune a creditului, inițiind o întrecere inflaționistă, care a asmuțit fiecare țară împotriva tuturor celorlalte. Doar o arie economică foarte amplă și integrată, care să cuprindă diferite națiuni care au renunțat la expansiunea creditului și care mențin între ele niște rate de schimb fixe, va fi în măsură să se elibereze, relativ vorbind (nu complet), de efectele devastatoare ale expansiunii generale a creditului care este inițiată dincolo de granițele sale. Efectele inflației vor fi însă resimțite chiar și în interiorul acestei zone, dacă nu se stabilește o rată de schimb flexibilă între ea și țările exterioare ei, care găzduiesc un proces de expansiune monetară. Este adevărat că ratele de schimb fixe acționează ca un substitut (imperfect) al limitelor pe care etalonul aur le impune capacității fiecărei țări de a-și expanda în mod independent oferta de monedă sub forma creditelor. Totuși, această observație este compatibilă cu aceea că efectul negativ pe care îl are expansiunea externă asupra națiunilor ce practică politici monetare mai prudente poate fi temperat doar prin stabilirea unor rate de schimb flexibile.

În orice caz, eliminarea definitivă a crizelor economice va necesita o reformă globală a sistemului monetar. O asemenea reformă este schițată în capitolul 9, final, al prezentei cărți.

18.

Dovezi empirice care susțin teoria ciclului

În această secțiune vom analiza felul în care teoria ciclului afacerilor, prezentată în secțiunile precedente, se încadrează în istoria evenimentelor economice. Altfel spus, vom cerceta dacă studiul nostru teoretic furnizează sau nu o schemă interpretativă adecvată pentru fenomenele de avânt și recesiune care s-au petrecut în istorie și se petrec în continuare. Așadar, vom studia modul în care faptele istorice, atât cele îndepărtate cât și cele mai apropiate în timp, ilustrează sau se încadrează în teoria pe care am dezvoltat-o.

Este totuși necesar să începem prin câteva cuvinte de atenționare asupra acestui obiectiv referitor la interpretarea istorică a ciclurilor de afaceri. Facem astfel deoarece, contrar celor susținute de școala „pozitivistă”, considerăm că evidența empirică nu este suficientă, doar ea, pentru a confirma sau infirma o teorie științifică în domeniul economiei. Am afirmat intenționat că scopul nostru este studierea manierei în care faptele istorice „ilustrează”, sau „se încadrează”, în concluziile teoretice atinse în analiza noastră, și nu că obiectivul nostru este să facem o confruntare empirică pentru falsificarea, confirmarea, verificarea sau demonstrarea validității sale. Într-adevăr, cu toate că nu este aici locul adecvat pentru reproducerea întregii analize critice asupra insuficiențelor logice ale „metodologiei pozitiviste”[80], este clar că experiența domeniului social este una de tip „istoric”, i.e., referitoare la evenimente de mare complexitate în care intervin nenumărate „variabile” care nu pot fi observate direct, ci pot fi doar interpretate în lumina unei teorii preexistente. Mai mult, atât faptele, cu infinita lor complexitate, cât și structura lor specifică, diferă de la o situație la alta, astfel că, dacă se poate considera că cele mai importante forțe subiacente tipice rămân aceleași, totuși, specificitatea lor istorică diferă mult de la un caz particular la altul.

După cum teoria ciclului este una sau alta, selecția și interpretarea faptelor istorice va fi, de asemenea, diferită, motiv pentru care este foarte relevantă prestabilirea, atunci când se lucrează cu alte metodologii decât cele pozitiviste, unor teorii corecte care să permită interpretarea realității într-o manieră adecvată. Așadar, nu există dovadă istorică de necombătut, cu atât mai puțin una care să permită confirmarea adevărului sau falsității unei teorii. De aceea, trebuie să fim foarte prudenți și modești atunci când nutrim speranța de a corobora empiric o teorie. În cel mai bun caz, trebuie să ne mulțumim cu elaborarea unei teorii înzestrate cu coerență logică, cât se poate de lipsită de vicii logice ale înlănțuirii corespunzătoare de raționamente analitice, și care este înrădăcinată în principiile esențiale ale acțiunii umane („subiectivism”). Având această teorie la dispoziție, următorul pas este cercetarea măsurii în care ea cuprinde sau nu faptele istorice și în care ne permite să interpretăm ceea ce se întâmplă în realitate, într-o manieră mai generală, potrivită și corectă decât alte teorii alternative.

Aceste considerații sunt relevante în special pentru teoria ciclului afacerilor. După cum a arătat F.A. Hayek, atitudinea „scientistă” prevalentă până în prezent în știința economică a făcut ca singurele teorii acceptabile să fie cele formulate în termeni empirici și operând cu mărimi măsurabile. După spusele lui Hayek:

„Cu greu se poate nega că o asemenea cerință limitează într-un mod destul de arbitrar faptele ce pot fi admise ca posibile cauze ale evenimentelor care au loc în lumea reală. Această perspectivă, adeseori acceptată cu destulă naivitate ca cerință a procedurilor științifice, are unele consecințe mai degrabă paradoxale. Cunoaștem, bineînțeles, privitor la piață și la alte structuri sociale similare, o mulțime de fapte pe care nu le putem măsura și despre care, practic, avem doar informații foarte imprecise și generale. Și, deoarece efectele acestor fapte, în orice caz particular, nu pot fi confirmate prin dovezi cantitative, ele sunt pur și simplu trecute cu vederea de către cei care au jurat să nu admită decât ceea ce ei consideră că sunt dovezi științifice: acționează imediat și cu nonșalanță conform ficțiunii că factorii pe care îi pot măsura sunt singurii relevanți. Corelația dintre cererea agregată și ocuparea totală, de exemplu, poate fi doar aproximată, dar, cum este singura despre care avem date cantitative, este acceptată drept singura conexiune cauzală care contează. După această regulă, ar putea foarte bine să existe dovezi «științifice» mai bune pentru o teorie falsă, care va fi acceptată pentru că este mai «științifică», decât pentru o explicație validă, care este respinsă pentru că nu există dovezi cantitative suficiente pentru ea.[81]

Ținând cont de precedentele atenționări și considerații, vom vedea în această secțiune cum datele istorice pe care le cunoaștem, despre ciclurile de avânt și recesiune care au avut loc în trecut, se potrivesc de minune cu teoria ciclului pe care am expus-o. De asemenea, la sfârșitul acestei secțiuni, vom trece în revistă studiile care s-au făcut cu scopul de a testa empiric teoria austriacă a ciclului economic.

Fluctuațiile economice înainte de Revoluția Industrială

a) Ar fi imposibil să oferim aici o prezentare, chiar și într-o formă condensată, a tuturor perioadelor recurente de boom și recesiune care au afectat economiile lumii anterior Revoluției Industriale. Cu toate acestea, ne aflăm în situația fericită de a beneficia de un număr crescând de lucrări de istorie economică, ce facilitează în mare măsură aplicarea teoriei ciclului afacerilor la evenimente economice particulare din trecut. Am putea începe prin a menționa lucrările lui Carlo M. Cipolla asupra crizelor care au acaparat economia florentină la mijlocul secolului al XIV-lea și în secolul al XVI-lea, pe care le-am expus în capitolul 2[82]. Remarcăm, într-adevăr, că Cipolla, urmând studiilor lui R.C. Mueller[83], a adus dovezi privind expansiunea substanțială a creditului pe care băncile florentine au inițiat-o la începutul secolului al XIV-lea[84]. Urmarea a constat într-un boom economic semnificativ, care a transformat Florența în centrul activității financiare și comerciale din zona mediteraneană. Însă, o serie de evenimente, precum crahul din Anglia, retragerea fondurilor din Neapole și crahul titlurilor florentine de trezorerie publică, au declanșat începutul unei crize de neevitat, care s-a manifestat sub forma unor falimente bancare în masă și a unei contracții puternice a creditului pe piață, cunoscute atunci sub denumirea de mancamento della credenza. Cipolla subliniază că urmările acestei crize au constat în distrugerea unui stoc semnificativ de avuție, iar prețurile de pe piața imobiliară, care cunoscuseră un avânt, s-au prăbușit până la jumătate din valoarea lor anterioară, fără ca o asemenea scădere a prețului să fi fost însă suficientă pentru a atrage destul de mulți cumpărători. Potrivit lui Cipolla, s-au scurs treizeci de ani (din 1349 până în 1379), până când a început recuperarea economică. În opinia sa, un rol major în acest proces l-a jucat ciuma devastatoare, care

„a rupt spirala vicioasă a deflației. Întrucât numărul oamenilor a fost redus brusc și dramatic, volumul mediu disponibil de monedă per capita a crescut. În plus, pe parcursul celor trei ani care au urmat ciumei, producția monetăriei a rămas ridicată. În consecință, deținerile monetare erau neobișnuit de mari și nu făceau obiectul tezaurizării: printre supraviețuitori predomina înclinația spre cheltuire. Astfel că prețurile și salariile au crescut.”[85]

În capitolul 2 am abordat dintr-o perspectivă critică folosirea de către Cipolla a teoriei monetariste, pe care își fundamentează interpretarea dată proceselor monetare florentine.

b) A doua criză economică pe care Cipolla a studiat-o în amănunt poate fi de asemenea explicată în întregime de teoria austriacă a ciclului economic. Aceasta se referă la o expansiune a creditului care s-a derulat pe parcursul celei de a doua jumătăți a secolului al XVI-lea în Florența. Cipolla explică astfel:

„administratoriibăncii Ricci au folosit fondurile publice ca bază monetară pentru o politică de expansiune a creditului. Probabil că întâietatea băncii Ricci pe piața florentină va fi atrascelelalte bănci în a-i concura politica de expansiune a creditului.”[86]

Potrivit lui Cipolla, în anii 1560 economia florentină era destul de activă, fiind impulsionată de euforia creditului. Însă, la începutul anilor 1570 situația a culminat cu o gravă criză de lichiditate care a afectat întreg sistemul bancar. Bancherii, în pitoreasca expresie a vremii, „plăteau doar cu cerneală”. Criza a evoluat lent până la mijlocul deceniului, când s-a manifestat cu toată virulența, producând în cetate „o mare scumpete a banilor” (deflație) și contracția creditului. Cipolla afirmă că

„Subit, multiplicatorul creditului a început să funcționeze în sens invers, iar piața florentină a fost sufocată de o criză a lichidității, cauzată de contracția creditului, deosebit de serioasă, atât ca intensitate, cât și ca durată. În paginile cronicarilor, în scrisorile negustorilor, în edictele vremii găsim menționări dese și îngrijorate ale «scumpeniei» banilor și creditului, ale băncilor care nu «numărau» (adică, nu plăteau peșin) și a lipsei de bani lichizi pentru plata lucrătorilor în sâmbete”[87]

Așadar, expansiunea creditului și euforia economică au fost urmate de o depresiune care a dus la decăderea subită a comerțului și la îndesirea falimentelor și a marcat începutul unui lung declin al economiei florentine.

c) Tot în capitolul 2 am amintit alte procese de expansiune a creditului care au dus inevitabil la crize economice ulterioare, precum în cazul celui inițiat de banca venețiană a familiei Medici, care a sfârșit falimentând în anul 1494. De asemenea, am studiat, urmând lui Ramón Carande, expansiunea și falimentul cărora le-au căzut pradă bancherii din piața Sevillei în timpul lui Carol al V-lea. Am mai studiat și marea depresiune cu care a culminat expansiunea speculativă și financiară pe care a creat-o John Law în Franța începutului secolului al XVIII-lea, pe care au analizat-o în amănunt diferiți autori, printre care însuși Hayek.[88]

Fluctuațiile economice după Revoluția Industrială

Plecând de la războaiele napoleoniene, o dată cu începutul Revoluției Industriale și cu generalizarea sistemului bancar bazat pe rezervă fracționară, ciclurile economice încep să apară cu mare constanță și poartă deja trăsăturile cele mai semnificative pe care le-am identificat în teoria prezentată în această carte. Vom trece în revistă, în continuare, datele și caracteristicile celor mai importante cicluri care au avut loc începând cu secolul al XIX-lea.

Panica din 1819. A afectat îndeosebi Statele Unite și a fost studiată, în special, de Murray N. Rothbard în cartea sa devenită deja clasică. Panica a fost precedată de o expansiune a creditului și a ofertei de bani, atât sub forma bancnotelor, cât și sub forma depozitelor, niciuna cu acoperire în economisirea reală. În acest proces, nou creata Bancă a Statelor Unite a avut un rol principal. Aceasta a produs o mare expansiune artificială, întreruptă abrupt în 1819, când banca a încetat expansiunea creditului și a cerut plata bancnotelor, emise de alte bănci, pe care le deținea. A urmat o contracție tipică a creditului și o depresiune economică extinsă și profundă, care a oprit proiectele investiționale inițiate în perioada boom-ului și a dus la creșterea șomajului.[89]

Criza din 1825. Aceasta a fost o criză esențialmente englezească. S-a caracterizat printr-o expansiune accentuată a creditului care a finanțat o alungire a structurii productive, i.e., o amplificare a etapelor mai îndepărtate de consum, în principal sub forma investițiilor în primele linii cale ferată și în industria textilă. În 1825 a avut loc criza, inițiind o depresiune care a ținut până în 1832.

Criza din 1836. Băncile au reînceput expansiunea creditului, dând startul unui boom în care s-au înmulțit companiile bancare și societățile pe acțiuni. Noile credite au finanțat căile ferate, siderurgia și mineritul, iar motorul cu aburi a devenit noua sursă de energie. La începutul lui 1836, prețurile au început să crească vertiginos. Criza a încetat atunci când băncile au decis să renunțe la creșterea creditelor pentru că pierdeau din ce în ce mai multe rezerve de aur, care părăseau țara având Statele Unite ca destinație principală. Începând cu 1836, prețurile au căzut iar băncile au dat faliment sau au suspendat plățile, rezultând o depresiune profundă care a durat până în 1840.

Criza din 1847. Începând cu anul 1840, se reia expansiunea creditului în Regatul Unit și se extinde în Franța și Statele Unite. Se construiesc mii de kilometri de cale ferată iar bursa intră într-o perioadă de creștere neîncetată care favorizează în special acțiunile companiilor de căi ferate. Începe astfel un curent speculativ care durează până în 1846, când se dezlănțuie criza economică în Marea Britanie.
Este remarcabil că pe data de 19 iulie 1844 Anglia a adoptat, sub auspiciile lui Peel, Legea Bancară (Bank Act), reprezentând triumful Școlii Monetare a lui Ricardo (Currency School), prin care se interzicea emiterea de bancnote fără acoperire 100% în aur. Însă această prevedere nu era valabilă în cazul depozitelor și al împrumuturilor, al căror volum s-a multiplicat de cinci ori în doar doi ani, ceea ce explică amplificarea acțiunilor speculative și gravitatea crizei care a avut loc începând cu anul 1846. Depresiunea s-a extins și în Franța iar prețul acțiunilor societăților de căi ferate s-a prăbușit la diferite burse. Profiturile au scăzut în general, iar în cazul industriilor bunurilor de capital cu atât mai mult. Șomajul s-a accentuat, în special în domeniul construcțiilor de căi ferate. Revoluția franceză din 1848, care a avut un evident caracter muncitoresc și socialist, trebuie înțeleasă în acest context istoric.

Panica din 1857. Și aceasta are un tipic asemănător cu cele anterioare. Provine dintr-un avânt care durează cinci ani, din 1852 până în 1857, alimentat de o expansiune generalizată a creditului, cu consecințe mondiale. Prețurile, profiturile și salariile nominale cresc, în timp ce se produce o importantă creștere bursieră, care favorizează cu preponderență companiile miniere și societățile constructoare de căi ferate (cele mai importante industrii ale bunurilor de capital la acea vreme). În plus, se generalizează acțiunile speculative. Primele semne care indică sfârșitul avântului apar atunci când încep să scadă profiturile mineritului și căilor ferate (etapele cele mai îndepărtate de consum); creșterea costului de producție face să scadă și mai mult profiturile. Ulterior, industriile cărbunelui și siderurgia primesc șocul încetinirii economice și se declanșează criza, care se propagă cu rapiditate, producându-se o depresiune de anvergură mondială. Ziua de 22 august 1857 a marcat o adevărată panică în New York, iar băncile și-au suspendat operațiunile.
Criza din 1866. Faza expansionistă a început în 1861, iar evoluția bancară din Anglia și expansiunea creditului inițiată de Credit Foncier din Franța au jucat roluri importante. Expansiunea a dus la creșterea prețului bunurilor intermediare în domeniul construcțiilor și în industriile conectate cu piața bumbacului. Expansiunea a continuat într-un ritm accelerat până la apariția panicii din 1866, concretizată într-un șir de falimente spectaculoase, căderea cea mai faimoasă fiind cea a băncii Overend Gurney din Londra. Cu această ocazie, așa cum s-a întâmplat și în 1847 și 1857, s-a suspendat temporar Legea bancară a lui Peel, cu scopul de a injecta lichidități în economie și a apăra rezervele de aur ale Băncii Angliei. În Franța, prima bancă comercială, Crédit Mobiliaire, a dat faliment, declanșând o depresiune care, ca de-obicei, a afectat în special sectorul construcțiilor de căi ferate. Șomajul a cuprins toate industriile bunurilor de capital. Între 1859 și 1864, Spania a trecut printr-o expansiune puternică a creditului, care a alimentat o malinvestire generalizată cu accent pe căile ferate. Începând cu 1864, a suferit o recesiune care a ajuns la apogeu în 1866. Gabriel Tortella Casares a studiat tot acest proces cu atenție și claritate, și, cu toate că unele din concluziile sale ar trebui schimbate în lumina prezentei teorii, evenimentele pe care le descrie în studiile sale se încadrează perfect în această teorie.[90]
Criza din 1873. Și această criză are o evoluție foarte asemănătoare cu cele anterioare. Expansiunea s-a inițiat în Statele Unite datorită cheltuielilor mari pe care le-a implicat Războiul de Secesiune. Rețeaua de căi ferate și industria siderurgică au fost dezvoltate foarte mult. Expansiunea a fost preluată de restul lumii iar în Europa s-a produs o puternică activitate speculativă bursieră, în care titlurile din sectorul industrial s-au apreciat vertiginos. Criza a răbufnit prima dată pe continent în luna mai a anului 1873, iar la sfârșitul verii a ajuns și în Statele Unite, unde a dat faliment una dintre cele mai mari bănci americane, Jay Cook & Co. Este remarcabil că Franța, nelansându-se în precedenta expansiune a creditului, a scăpat din această criză și din depresiunea care i-a urmat.
Criza din 1882. Expansiunea creditului s-a reluat în 1878 în Statele Unite și în Franța. În cea din urmă a avut loc o creștere spectaculoasă a emisiunilor de acțiuni industriale și s-a lansat un ambițios program de lucrări publice. Băncile au jucat un rol foarte activ în atragerea fondurilor economisite de familii și creditarea multiplicată a industriei. Criza s-a dezlănțuit în 1882, când s-a produs crahul Union Générale, iar Crédit Lyonnais, care a suferit o retragere masivă a depozitelor (aproximativ jumătate) a fost, de asemenea, pe punctul de a falimenta. În Statele Unite au dat faliment peste 400 de bănci dintr-un total de 3.271, iar șomajul și criza au cuprins în special industriile cele mai depărtate de consum.
Criza din 1890-1892. Expansiunea creditului s-a întins în toată lumea sub forma creditelor atribuite în principal Americii de Sud. Construcția de nave și industria grea s-au dezvoltat rapid. Criza a sosit în 1890 iar depresiunea s-a prelungit până în 1896. Într-o manieră caracteristică pentru toții anii de depresiune care vin după o criză, obișnuitele falimente ale companiilor de căi ferate, căderea bursei, criza industriei metalurgice și șomajul s-au manifestat cu toată virulența.
Criza din 1907. După 1896, s-a inițiat din nou expansiunea creditului și a durat până în 1907. În acest caz, noile credite (create ex nihilo) au fost investite în energia electrică, în telefonie, în căile ferate metropolitane și în construcțiile navale. Electricitatea a preluat rolul principal jucat până atunci de căile ferate. În plus, industria chimică a preluat o parte din creditele oferite de bănci și au apărut primele automobile. În 1907 irumpe criza, care se manifestă deosebit de grav în Statele Unite, unde se înregistrează foarte multe falimente bancare.
După criza din 1907 se reia un nou boom, care se sfârșește cu o nouă criză în 1913, cu caracteristici foarte asemănătoare celor anterioare. Această nouă criză a fost întreruptă de izbucnirea Primului Război Mondial care a bulversat structura productivă a tuturor țărilor.[91]

Înflăcărațiiani douăzeci și Marea Depresiune din 1929

Anii care au urmat Primului Război Mondial s-au caracterizat prin marea expansiune a creditului care s-a inițiat în Statele Unite. Această expansiune a fost orchestrată de recent creata Rezervă Federală (fondată în 1913) prin programe de stabilizare a valorii unității monetare care, sprijinite de teoreticieni precum Irving Fisher și alți monetariști, au devenit și rămas foarte populare începând din acea vreme. Cum anii douăzeci au adus creșteri considerabile ale productivității, multe tehnologii noi și acumularea unei cantități mari de capital, în lipsa acestei expansiuni a cantității de monedă sub forma creditelor s-ar fi produs o scădere semnificativă a prețului bunurilor și serviciilor de consum și, prin urmare, o creștere substanțială a salariilor reale. Însă expansiunea creditului a făcut ca prețurile bunurilor de consum să rămână practic constante în toată această perioadă.

Benjamin M. Anderson, în remarcabila sa istorie financiară și economică a acestei perioade în Statele Unite, explică amănunțit care a fost volumul expansiunii create de sistemul bancar american. Astfel, pentru ceva mai mult de cinci ani, creditul creat ex nihilo de sistemul bancar a crescut de la 33 de miliarde de dolari la peste 47 de miliarde. Anderson subliniază că „între jumătatea lui 1922 și aprilie 1928, fără să fie nevoie, fără să fie justificat, cu nepăsare și iresponsabilitate, am expandat creditul bancar de două ori și ceva mai mult, iar în anii următori am plătit pentru aceasta un preț enorm.”[92]

Murray N. Rothbard, la rândul său, a calculat că oferta monetară a Statelor Unite a crescut de la 37 de miliarde de dolari în 1921 la peste 55 de miliarde în ianuarie 1929.[93] Aceste cifre sunt foarte apropiate de estimările lui Milton Friedman și Anna J. Schwartz, potrivit cărora oferta monetară a crescut de la peste 39 de miliarde de dolari în ianuarie 1921, la 57 de miliarde în octombrie 1929.[94]

Hayek a fost el însuși martor direct și calificat al politicii expansioniste a creditului pe care a urmat-o Rezerva Federală în anii douăzeci. În anii 1923 și 1924 și-a dedicat cincisprezece luni studierii in situ a politicii monetare a Rezervei Federale a Statelor Unite iar rezultatul acestui efort a fost articolul său dedicat politicii monetare a Statelor Unite după criza din 1920.[95] În acest articol, Hayek analizează critic obiectivul Rezervei Federale, conform căruia

„orice creștere a indexului cu un procentaj definit trebuie însoțită de o creștere imediată a ratei de scontare sau a altor restricții ale creditării, iar fiecare scădere a nivelului general al prețurilor de o reducere a ratei de scontare.”[96] Hayek arată că propunerea de stabilizare a nivelului general al prețurilor a venit de la Irving Fisher în Statele Unite și de la J.M. Keynes și Ralph Hawtrey în Anglia și a fost criticată dur de diverși economiști, în frunte cu Benjamin M. Anderson. Obiecția teoretică esențială pe care Hayek o face proiectului stabilizării este că, atunci când nivelul general al prețurilor scade, se concretizează într-o expansiune a creditului care generează inevitabil un boom, o alocare defectuoasă a structurii productive și apoi o depresiune profundă, cum de fapt s-a și întâmplat.

Într-adevăr, scopul de a stabiliza nivelul general al prețurilor bunurilor de consum a fost destul de aproape de a fi atins pe durata anilor douăzeci, cu costul unei expansiuni foarte mari a creditului. Aceasta a fost sursa unui boom care, conform celor prevăzute în teorie, a afectat în primul rând industriile bunurilor de capital. Astfel, cotațiile titlurilor de valoare au crescut la bursă de patru ori și, în timp ce producția bunurilor pentru consumul curent a crescut de-a lungul acestei perioade cu 60%, producția bunurilor de consum durabile, a fierului, oțelului și a altor bunuri de capital fix a crescut cu 160%.[97]

O altă ilustrare a teoriei austriece a ciclului se găsește în aceea că, de-a lungul anilor douăzeci, salariile au crescut în special în industriile bunurilor de capital. Pe o perioadă de opt ani au crescut în termeni reali cu 12%, față de o creștere medie de 5% a salariului real în industriile bunurilor de consum. În anumite industrii ale bunurilor de capital, creșterea a fost și mai accentuată, ajungând la 22% în industria chimică și la 25% în industria fierului și oțelului.

În afară de J.M. Keynes și Irving Fisher, un alt economist cu o influență deosebită în justificarea expansiunii creditului, cu scopul aparent benefic de a păstra neschimbat nivelul general al prețurilor, a fost Ralph Hawtrey, directorul studiilor financiare ale Trezoreriei britanice. Conform lui Hawtrey,

„experimentul american al stabilizării din anii 1922-1928 a arătat că un tratament timpuriu poate zădărnici tendința spre inflație sau deflație în câteva luni, înainte de a se întâmpla vreo stricăciune serioasă. Experimentul american a reprezentat un mare avans față de practica secolului al 19-lea.”[98]

Boom-ul provocat de politica deliberată de expansiune a creditului pentru stabilizarea nivelului general al prețurilor, însoțit de lipsa unui instrumentar analitic necesar pentru a înțelege că planul duce, de fapt, la o depresie profundă, a făcut ca autoritățile să urmeze mai departe aceeași strategie care a sfârșit, după cum se știe, într-un aprig fiasco.[99]

Apariția crizei i-a surprins pe teoreticienii monetariști (Fisher, Hawtrey etc.) care, cuprinși de concepția mecanicistă a teoriei cantitative a banilor, credeau că odată ce a crescut oferta monetară, impactul său asupra prețurilor este stabil și ireversibil. Nu au fost capabili să distingă efectul foarte diferit pe care creșterea expansivă a creditelor l-a avut asupra structurii de producție și a prețurilor relative. Profesorul Irving Fisher era, probabil, cel mai faimos economist american din acea vreme, iar afirmațiile sale erau printre cele mai remarcate. Fisher a susținut cu încăpățânare ideea că bursa de valori atinsese un platou (high plateau) sub care nu niciodată nu va mai scădea. Criza din 1929 l-a luat prin surprindere și, practic, l-a ruinat.[100]

Dezastrul bursei newyorkeze s-a produs treptat. Din 1926 până în 1929, indicele cotațiilor a crescut mai mult decât dublu, ajungând de la 100 la 216. Primul avertisment a venit în joia din 24 octombrie 1929, când o ofertă de 13 milioane de acțiuni a întâlnit o cerere aproape nulă, iar prețurile s-au prăbușit. Băncile au intervenit și au reușit să suspende momentan căderea, producându-se, totuși, o scădere a prețurilor între 12 și 25 de puncte. În ciuda credinței că panica va lua sfârșit odată cu acea săptămână, ziua de luni, 28 octombrie, a început cu un nou dezastru de neoprit. S-au oferit spre vânzare 9 milioane de acțiuni, iar bursa a scăzut cu 49 de puncte. Cea mai devastatoare zi a fost marți, 29 octombrie, când au fost ofertate 33 de milioane de acțiuni iar bursa a scăzut din nou cu 49 de puncte.

Din acel moment a început depresiunea, cu manifestările care știm că îi sunt caracteristice. Peste 5.000 de bănci au dat faliment sau și-au suspendat plățile între 1929 și 1932 (dintr-un total de 24.000).[101] În plus, a avut loc o contracție drastică a creditului, investițiile private brute scăzând de la peste 15 miliarde în 1929, la doar 1 miliard în 1932. Șomajul a culminat în 1933, reprezentând 27% din populația activă.

Durata și gravitatea deosebită a Marii Depresiuni, care a cuprins un întreg deceniu, pot fi înțelese doar prin prisma erorilor de politică economică și monetară comise, în principal, de administrația Hoover (președintele Hoover a fost reales în 1928) și de intervenționismul democratului Roosevelt. Practic, s-au luat măsurile cele mai contraproductive cu putință pentru agravarea problemelor și întârzierea recuperării. Concret, s-a impus o politică de menținere artificială a nivelului salariilor, ceea ce a amplificat șomajul și a făcut imposibil transferul de resurse productive și de mână de lucru dintr-o industrie în alta. O altă mare eroare de politică economică s-a comis în 1931, când cheltuielile publice au crescut enorm, de la 16,4% la 21,5% din Produsul Intern Brut, producându-se un deficit de 2,2 miliarde de dolari, și s-a decis echilibrarea prin creșterea fiscalității, în loc să se recurgă la reducerea cheltuielilor. Astfel, impozitul pe venit a crescut de la 1,5%-5% la 4%-8%, multe deduceri au fost eliminate, iar ratele marginale ale impozitelor corespunzătoare veniturilor mari au crescut vertiginos. De asemenea impozitele percepute companiilor au crescut de la 12% la 14%, iar taxele pe avere și donații s-au dublat, ajungând la o rată maximă de 33,3%.

Mai mult, lucrările publice, considerate necesare ameliorării problemelor șomajului, au fost finanțate prin emisiuni masive de titluri de stat, care, în ultimă instanță, au absorbit puținul capital disponibil, afectând grav sectorul privat.

Toate aceste politici pernicioase au fost continuate și amplificate de succesorul lui Hoover, Franklin D. Roosevelt, care a câștigat alegerile în 1932.[102]

Recesiunile economice de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1990

Caracteristica cea mai pronunțată a ciclurilor de afaceri de după al Doilea Război Mondial constă în faptul că au derivat din politici inflaționiste deliberate, dirijate și coordonate de băncile centrale. Pe parcursul deceniilor care au urmat războiului, până la finalul anilor șaizeci, sub influența teoriilor lui Keynes, s-a crezut că se poate evita apariția oricărei crize cu ajutorul unei politici fiscale și monetare „expansive”. Cruda realitate s-a făcut simțită odată cu recesiunea anilor șaptezeci, o recesiune inflaționistă (stagflation) care a dat de pământ cu postulatele keynesiene, iar acestea și-au pierdut prestigiul avut până atunci. Mai mult, anii șaptezeci și stagflația au însemnat renașterea interesului pentru teoriile Școlii austriece, iar Hayek a primit Premiul Nobel pentru Economie în anul 1974 tocmai pentru studiile sale asupra teoriei ciclului. Cu alte cuvinte, criza și recesiunea inflaționistă a anilor șaptezeci au constituit o „probă de foc” pe care keynesienii nu au reușit să o treacă, și care a adus o importantă recunoaștere teoreticienilor Școlii Austriece, care anticipaseră din timp venirea acestei crize. Singurul aspect asupra căruia s-au înșelat la început, după cum admite Hayek , a fost durata procesului inflaționist care, în absența limitelor impuse de vechiul sistem al etalonului-aur, s-a putut întinde, prin reprize adiționale de expansiune a creditului, pe două decade. A rezultat, astfel, un fenomen inedit: o depresiune profundă însoțită de cote înalte, simultane, de inflație și șomaj.[103]

Criza finalului anilor șaptezeci aparține istoriei economice recente și nu o vom studia în detaliu. Dorim să subliniem aici doar că ajustarea necesară la nivel mondial a fost foarte costisitoare. Poate că după această experiență amară, odată ce recuperarea începuse, autoritățile financiare și economice ale Occidentului ar fi trebuit obligate să ia măsurile de precauție necesare pentru evitarea unei viitoare expansiuni generalizate a creditului și a unei viitoare implacabile depresiuni. Din păcate lucrurile nu au stat astfel și, în ciuda eforturilor și costurilor restructurării și reajustării economiilor occidentale după criza de la sfârșitul anilor șaptezeci, într-a doua jumătate a anilor optzeci a început, iarăși, o expansiune semnificativă a creditului, inițial în Statele Unite, și s-a extins în Japonia, Anglia și restul lumii. În ciuda „avertismentelor” date de piața bursieră, între care se distinge prăbușirea bursei din New York în „lunea neagră” din 19 octombrie 1987 (când indicele bursier a scăzut cu 22,6%), autoritățile monetare au reacționat prin injectarea energică a unor noi doze masive de fonduri financiare pentru menținerea nivelului crescut al indicilor bursieri.

Într-un studiu empiric al recesiunii de la începutul anilor nouăzeci,[104] W.N. Butos arată că, între 1983 și 1987, rata medie de creștere anuală a rezervelor pe care Rezerva Federală le-a oferit sistemului bancar american s-a ridicat la 14,5% pe an (i.e., de la 25 de miliarde de dolari în 1985 la peste 40 de miliarde trei ani mai târziu). Aceasta a generat o expansiune imensă a creditului și masei monetare care a alimentat, la rândul ei, un boom bursier considerabil și tot felul de operațiuni financiare speculative. Mai mult, economia a intrat într-o fază de expansiune puternică însoțită de alungirea substanțială a etapelor bunurilor de capital și o creștere spectaculoasă a producției bunurilor de consum îndelungat, care a ajuns să fie numită „epoca de aur Reagan-Thatcher” și care a fost construită pe fundațiile șubrede ale expansiunii creditului.[105] Aceste efecte sunt confirmate de un alt studiu empiric, realizat de Arthur Middleton Hughes, care, în plus, urmărește impactul expansiunii creditului în diferite sectoare aparținând unor etape distincte ale structurii de producție (mai mult sau mai puțin îndepărtate de consum). Studiul său empiric asupra seriilor temporale confirmă concluziile cele mai importante ale teoriei noastre a ciclului.[106] De asemenea, această recesiune a fost însoțită de o criză bancară semnificativă, manifestată prin falimentul unor bănci americane importante și în special prin prăbușirea sectorului cooperativelor de economisire (savings and loans associations), care a fost obiectul de studiu al multor publicații recente.[107]

Această recesiune i-a surprins iarăși pe teoreticienii Școlii monetariste, care nu pot înțelege cum s-a putut întâmpla așa ceva.[108] Cu toate acestea, trăsăturile tipice ale expansiunii, apariția crizei și recesiunea ulterioară corespund celor prevăzute de teoria austriacă a ciclului.

Poate că una dintre particularitățile cele mai interesante ale acestui ciclu a fost rolul cheie jucat de economia japoneză. Aceasta a trecut printr-o perioadă de expansiune imensă a masei monetare și a creditului, în special în anii 1987 – 1991, care a afectat în principal, după cum indică teoria, industriile cele mai îndepărtate de consum. Concret, cu toate că în această perioadă prețurile bunurilor de consum au crescut cu rate între 0% și 3% anual, prețul activelor fixe, în special al pământului și al imobilelor, al titlurilor de valoare, al operelor de artă și bijuteriilor a crescut extraordinar de mult, de câteva ori peste cel inițial și a generat un boom speculativ. Criza a apărut în cel de-al doilea trimestru al anului 1991 și a continuat cu o recesiune mai lungă de zece ani. S-a evidențiat astfel o malinvestire generalizată a resurselor productive pe care Japonia nu o mai experimentase până atunci și economia japoneză a intrat într-un dureros și cuprinzător proces de restructurare care nu s-a sfârșit nici până la momentul scrierii acestor rânduri (2001).[109]

Referitor la impactul pe care această criză economică globală l-a exercitat în Spania este necesar să punctăm că ea a cuprins în mod violent țara în 1992, iar recesiunea a durat aproape cinci ani. Toate trăsăturile caracteristice expansiunii, crizei și recesiunii s-au făcut din nou resimțite în mediul economic spaniol, poate doar cu excepția faptului că expansiunea artificială a fost exacerbată de intrarea Spaniei în Comunitatea Economică Europeană. În plus, criza a venit într-un context de supraevaluare a pesetei, care a trebuit să fie subevaluată de trei ori consecutiv într-un an. Bursa a fost foarte afectată și s-au produs binecunoscutele crize financiare și bancare, pe fundalul culturii speculative și îmbogățirii facile. Spaniei i-au trebuit câțiva ani pentru a-și reveni după aceste evenimente. Până în ziua de azi, autoritățile spaniole încă nu au adoptat măsurile necesare creșterii flexibilității economiei, în special în privința pieței muncii, alături de o politică monetară prudentă și de diminuarea cheltuielii și deficitului public. Aceste măsuri sunt esențiale pentru consolidarea rapidă a unui proces stabil, temeinic, de recuperare.[110] După marea criză asiatică din 1997, Rezerva Federală a orchestrat o expansiune a creditului în Statele Unite (și în lume) care a dus la un intens boom economic și bursier. În acest moment (sfârșitul anului 2001), se pare că această situație se va sfârși cu o prăbușire a bursei (deja evidentă în cazul acțiunilor așa-numitei „noi economii” a comerțului electronic, al noilor tehnologii și a comunicațiilor), urmată de o nouă și adâncă recesiune economică globală.[111]

Câteva testări empirice ale teoriei austriece a ciclului afacerilor

Mai multe studii remarcabile au furnizat un puternic fundament empiric teoriei austriece a ciclului afacerilor. Acest lucru s-a petrecut în pofida dificultăților pe care le presupune testarea unei teorii care se bazează pe impactul expansiunii creditului asupra structurii de producție și pe impactul diferențiat pe care o asemenea expansiune îl exercită asupra prețurilor relative ale produselor din diversele etape de producție. Testarea empirică a acestor procese economice întâmpină dificultăți, îndeosebi atunci când se urmărește utilizarea în continuare a statisticilor contabilității naționale, care, după cum se știe, nu include mare parte din valoarea brută realizată în etapele intermediare ale procesului de producție. Charles E. Wainhouse a realizat unul dintre aceste studii empirice remarcabile[112]. Wainhouse enumeră nouă afirmații, pe care le deduce din teoria austriacă a ciclului și pe care le testează empiric în mod secvențial[113]. Aceste teste au dus la câteva concluzii importante. Mai întâi, Wainhouse testează empiric afirmația potrivit căreia schimbările suferite de oferta de economisire voluntară sunt independente de modificările apărute la nivelul creditului bancar. El folosește serii statistice care acoperă perioada din ianuarie 1959 până în iunie 1981 și descoperă faptul că, în toate cazurile, cu excepția unuia singur, datele empirice confirmă această primă afirmație. A doua afirmație a lui Wainhouse este aceea că variațiile ofertei de credit dau naștere la schimbări ale ratei dobânzii și că cele două sunt invers corelate. De asemenea, există numeroase dovezi empirice care susțin această afirmație. Wainhouse susține, în al treilea rând, că variațiile ritmului de acordare a împrumuturilor determină o creștere a producției de bunuri intermediare, idee care, în opinia sa, este de asemenea sprijinită de datele analizate. Ultimele trei afirmații pe care Wainhouse le testează empiric sunt următoarele: raportul dintre prețul bunurilor intermediare și prețul bunurilor de consum crește după inițierea expansiunii creditului; în decursul procesului de expansiune, prețul bunurilor apropiate de consumul final tinde să se reducă în comparație cu prețul bunurilor intermediare; și, în final, în ultimul stadiu al expansiunii, prețul bunurilor de consum crește mai rapid decât cel al bunurilor intermediare, inversând astfel tendința inițială. Wainhouse consideră, în plus, că aceste ultime trei afirmații concordă, în general, cu datele empirice, împrejurare care îl duce la concluzia că datele susțin afirmațiile de ordin teoretic ale Școlii Austriece de economie. Wainhouse lasă netestate trei afirmații, oferind astfel econometricienilor un domeniu important pentru cercetările viitoare[114].

Un alt studiu empiric ce prezintă relevanță pentru teoria austriacă a ciclului este cel coordonat de Valerie Ramey, de la Universitatea din California, San Diego[115]. Ramey a construit un model intertemporal care departajează în etape diferite stocurile care corespund: bunurilor de consum, bunuriloren gros, echipamentelor manufacturate și produselor intermediare manufacturate. Ramey conchide că prețul stocurilor va oscila cu atât mai mult cu cât ele sunt mai îndepărtate de etapa finală de consum. Stocurile cele mai apropiate de consum sunt cele mai stabile și variază cel mai puțin pe durata ciclului.

Mark Skousen ajunge la o concluzie similară în analiza pe care a întreprins-o asupra tendințelor manifestate de prețurile produselor din trei etape diferite de producție: etapa bunurilor de consum finale, cea a produselor intermediare și etapa factorilor materiali de producție. Skousen precizează, după cum am subliniat în nota 21, că între 1976 și 1992 prețurile produselor din etapele cele mai îndepărtate de consum au variat de la +30% la -10%, prețurile bunurilor intermediare au oscilat doar între +14% și -1%, în vreme ce prețurile bunurilor de consum finale au variat între +10% și -2%[116]. Mai mult, Mark Skousen estimează el însuși că, în criza de la începutul anilor 1990, Producția națională brută a Statelor Unite, o mărime care include toate bunurile din etapele intermediare, s-a contractat între 10% și 15%, în nici un caz cu procentul semnificativ mai mic (între 1 și 2%) reflectat de cifrele contabilității naționale tradiționale ca, de pildă, Produsul național brut, care exclude toate produsele intermediare, exagerând, ca urmare a acestui fapt, importanța relativă a consumului final în raport cu efortul productiv național total[117].

Să sperăm că viitorul va aduce o cercetare istorico-empirică mult mai frecventă și mai bogată asupra teoriei austriece a ciclului afacerilor. Cu puțină șansă, această cercetare va fi bazată pe date din tabelele de input-output și vor permite utilizarea teoriei austriece în vederea unei îmbunătățiri a metodologiei conturilor naționale, oferind astfel posibilitatea colectării de date statistice asupra variațiilor diverselor prețuri, modificări care constituie esența microeconomică a ciclului afacerilor. Tabelul VI-1 urmărește simplificarea și facilitarea în viitor a acestui tip de cercetare empirică. El rezumă și compară diferitele faze ale proceselor pieței care sunt declanșate de o creștere a economisirii sociale voluntare și a celor determinate de expansiunea creditului neacoperită de o majorare anterioară a economisirii voluntare.

Concluzie

În lumina analizei teoretice întreprinse și a experienței istorice acumulate, este surprinzător că, în pragul secolului al XXI-lea, mai există încă ezitări în ceea ce privește natura regresivă a expansiunii creditului. Am urmărit cum stadiile booom-ului, crizei și recesiunii se petrec cu un grad ridicat de regularitate și am cercetat rolul proeminent pe care expansiunea creditului bancar îl joacă în aceste etape. În pofida acestei realități, un număr larg de teoreticieni persistă în a nega corespondența crizelor economice cu o cauză fundamental teoretică. Acești teoreticieni acordă, fără să-și dea seama, în propria lor analiză – fie că este keynesiană, monetaristă sau de oricare altă orientare – un rol implicit de primă importanță factorilor monetari relaționați cu creditul. Acești factori sunt esențiali pentru a înțelege, pe de o parte, expansiunea și boom-ul inițial, această creștere excesivă și continuă care se produce în mod invariabil la bursa de valori și, pe de altă parte, o dată cu declanșarea crizei, contracția inevitabilă a creditului și recesiunea, care afectează în mod deosebit industriile producătoare de bunuri de capital.

În plus, ar trebui să fie evident că asemenea fluctuații se produc neîncetat ca urmare a unei cauze de ordin instituțional, în măsură să ofere o explicație acestui comportament inerent economiilor de piață (intervenționiste). Potrivit argumentului pe care l-am avansat începând cu primul capitol, cauza rezidă în privilegiul acordat bancherilor, permițându-le, și astfel încălcând principiile juridice tradiționale, să acorde cu împrumut banii ce le-au fost încredințați în depozite la vedere, așadar, practicând o rezervă fracționară. Guvernele au profitat de asemenea de acest privilegiu pentru a obține o finanțare facilă în momente de impas și, mai târziu, prin intermediul băncilor centrale, pentru a garanta condițiile lejere de creditare și lichiditatea inflaționistă care au fost considerate până de curând necesare și foarte propice pentru stimularea dezvoltării economice.

„Legeatăcerii” cu care este tratată teoria austriacă a ciclului afacerilor este extrem de semnificativă, tot astfel fiind șiignoranța extinsă a populației cu privire la funcționarea sistemului financiar. Lucrurile se petrec ca și cum cele două se pliază pe o strategie de evitare a schimbării, strategie care este posibil să izvorască din dorința a numeroși teoreticieni de a prezerva justificarea intervenției etatice pe piețele financiare și bancare, la care se adaugă teama și sentimentul de intimidare pe care majoritatea oamenilor le resimt la gândul de a înfrunta băncile. Conchidem cu următoarele cuvinte ale lui Mises:

„Pentru explicațiile nonmonetare ale ciclului de afaceri, împrejurarea că există depresiuni recurente este un fapt primar. Adepții ei încep prin a nu vedea, în felul cum schematizează ei secvența evenimentelor economice, nici un indiciu care ar putea sugera o interpretare satisfăcătoare a acestor dezordini enigmatice. Ei caută cu disperare un expedient, pentru a-l aplica peste ideile lor, în calitate de așa-zisă teorie a ciclului. Nu la fel stau lucrurile cu teoria monetară, sau a creditului de circulație. Teoria monetară modernă a reușit, în cele din urmă, să îndepărteze toate ideile despre o așa-zisă neutralitate a banilor. Ea a demonstrat definitiv că în economia de piață operează factori despre care o doctrină care ignoră forța motrice a banilor nu ne poate spune nimic…. Am văzut deja că orice explicație non-monetară a ciclului este constrânsă să admită faptul că o condiție indispensabilă a emergenței boom-ului este o creștere a cantității de bani sau de mijloace fiduciare…. Fanatismul acesta, cu care suporterii tuturor doctrinelor non-monetare refuză să-și recunoască erorile, este, desigur, o manifestare de partizanat politic…. Intervenționiștii sunt…dornici de a demonstra că economia de piață nu poate evita repetarea depresiunilor. Ei sunt cu atât mai zeloși în atacarea teoriei monetare, cu cât manipularea banilor și a creditului reprezintă astăzi principalul mijloc prin care guvernele anticapitaliste urmăresc implementarea omnipotenței guvernamentale.”[118]

Tabelul VI-1 Un rezumat al etapelor
(1) Creșterea economisirii voluntare			(2) Expansiunea creditului (fără creștere a economisirii)
S1	Scade ritmul consumului. Prețurile bunurilor de consum scad.	―――	S1	Consumul nu scade.
S2	Scad profiturile contabile în sectorul consumului.	E X P A N S I U N E	S1	Băncile acordă masiv noi credite și rata dobânzii se reduce.
S2	Salariile reale tind să crească (valoarea nominală neschimbată; bunuri de consum mai ieftine).		S2	Bunurile de capital se scumpesc.
S2	Efectul Ricardo: lucrătorii sunt înlocuiți cu echipament de capital.		S2	Cresc cotațiile pe bursă.
S2	Se reduce rata dobânzii (datorită creșterii economisirii). Bursa crește moderat.		S2	Se alungește artificial structura productivă.
S2	Crește prețul bunurilor de capital (ca rezultat al creșterii cererii lor, al Efectului Ricardo și a reducerii ratei dobânzii).	―――	S2	Apar profituri contabile mari în sectorul bunurilor de capital.
S3	Crește producția bunurilor de capital.	―――	S3	Sectorul bunurilor de capital cere mai multă mână de lucru.
S3	Se desfac contracte de muncă în sectorul consumului și se fac angajări în industriile bunurilor de capital.	B O O M	S3	Cresc salariile.
S4	Se alungește definitiv structura de producție.	―――	S3	Se generalizează boom-ul economic și bursier. Se speculează cu frenezie.
S5	Producția de bunuri și servicii de consum crește mult, prețurile acestora se reduc (ofertă mai mare și cerere monetară mai mică). Salariile și venitul național cresc definitiv în termeni reali.	―――	S4	Începe să crească cererea monetară pentru bunuri de consum (salariile și profiturile crescute sunt dedicate consumului)
		C R I Z Ă	S4	La un moment dat, ritmul de creștere a expansiunii creditului nu mai crește: rata dobânzii crește. Bursa se prăbușește.
		C R I Z Ă	S4	Apar profituri contabile în sectorul consumului (crește cererea).
		―――	S4	Prețurile bunurilor de consum încep să crească mai repede decât salariile, în termeni relativi.
		―――	S4	Salariile reale scad. Efectul Ricardo: echipamentul de capital este înlocuit cu lucrători.
		D E P R E S I U N E	S5	Sectorul bunurilor de capital înregistrează pierderi substanțiale. (Scade cererea, Efectul Ricardo, cresc costurile. Rata dobânzii și salariile cresc.)
			S5	Sunt desfăcute contractele lucrătorilor din industriile bunurilor de capital.
			S5	Se lichidează proiectele de investiții eronate. Au loc falimente bancare și suspendarea plăților. Pesimism generalizat.
			S5	Crește insolvența bancară. Băncile marginale au dificultăți serioase. Creditul se contractă.
			S5	Lucrătorii sunt reangajați în etapele apropiate de consum.
			S5	Se realizează consumul capitalului, iar structura de producție se scurtează.
			S5	Producția de bunuri și servicii de consum încetinește.
			S5	Prețul relativ al bunurilor de consum crește și mai mult (scade oferta și crește cererea monetară)
		―――	S5	Venitul național și salariile scad în termeni reali.
		R E C U P E R A R E	S6	Odată ce s-a produs reajustarea, o eventuală creștere a economisirii voluntare poate aduce recuperarea. Vezi coloana (1). Sau, poate reîncepe expansiunea creditului. Vezi coloana (2).

Note la Tabelul VI-1

Toate referirile la „creșteri” și „scăderi” ale prețurilor se referă la prețurile relative, nu la prețurile nominale sau la mărimile absolute. De exemplu, „o creștere a prețurilor” bunurilor de consum semnifică o sporire, în termeni relativi, a acestor prețuri, în comparație cu prețurile bunurilor intermediare.
Este facilă introducerea modificărilor necesare în etapele proceselor teoretice schițate în tabel, pentru a include particularitățile istorice ale fiecărui ciclu. Prin urmare, dacă o creștere a economisirii voluntare este însoțită de majorarea tezaurizării sau a cererii monetare, etapele vor rămâne neschimbate, va exista însă o diminuare în termeni nominali mai accentuată a prețurilor bunurilor de consum și o creștere mai ușoară a prețurilor nominale ale factorilor de producție. Cu toate acestea, relațiile dintre prețurile relative se vor păstra exact cum au fost descrise în tabel. În cazul expansiunii creditului, dacă există „capacități neutilizate” la debutul său, prețul nominal al factorilor de producție și al bunurilor de capital nu va crește semnificativ la început, restul etapelor se va desfășura însă după cum a fost menționat, iar, pe deasupra, investițiile necugetate se vor acumula.
Deși numărul care urmează după litera „S” indică ordinea stadiilor, în anumite împrejurări această numerotare este relativ arbitrară, depinzând de fiecare situație istorică particulară și de faptul dacă etapele se desfășoară mai mult sau mai puțin concomitent.
În condiții reale, procesul poate ajunge să se oprească un timp nedefinit pe parcursul oricăreia dintre faze, dacă intervenția statului rigidizează într-un grad înalt piețele și, mai precis, dacă prețurile bunurilor intermediare, salariile și legislația muncii fac obiectul unei manipulări reușite. În plus, o creștere progresivă a expansiunii creditului ar putea întârzia debutul crizei (și/sau lichidarea malinvestițiilor), dar ar conduce la o adâncire și agravare a acesteia în momentul izbucnirii sale inevitabile.

[1] Moss și Vaughn, „Hayek’s Ricardo Effect: A Second Look”, p. 555. Vezi și n. 91, p. 382 (ed. în limba engleză – n.t.).

[2] Hayek însuși, comentând izbucnirea crizei economice de la sfârșitul anilor 1970, recunoștea:

„mă așteptam ca boom-ul inflaționist să dureze cinci sau șase ani, așa cum o făcuseră cele istorice, uitând că atunci terminarea lor se datora etalonului aur. Dacă nu aveai etalon aur – dacă puteai continua să inflaționezi mult mai mult timp – era foarte dificil de prezis cât va dura. Bineînțeles, a durat mult mai mult decât m-am așteptat. Rezultatul final a fost același.”

Hayek se referă la procesul inflaționist care în anii 1960 și 1970 a cuprins întregul glob și a fost favorizat de împrejurări istorice care, asemenea războiului din Vietnam și a altor evenimente, au alimentat pe întregul mapamond o expansiune aproape nelimitată a creditului, provocând astfel un proces ce a dat ulterior naștere stagflației semnificative și șomajului ridicat de la sfârșitul anilor 1970 și începutul anilor 1980. Vezi Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue, Stephen Kresge și Leif Wenar, ed., Routledge, Londra, 1994, p. 145. [Traducere în limba română de Cristina Moisa, Autobiografie intelectuală, Nemira, București, 1999 – n.t.]

[3] Murray Rothbard discută astfel posibilitatea amânării declanșării depresiunii:

„De ce se întind boom-urile, istoric vorbind, pe o perioadă de câțiva ani? Ce anume întârzie procesul de inversiune? Răspunsul este că, imediat ce boom-ulîncepe să se epuizeze după o injectare a creditului expansionist, băncile pompează o doză nouă. Pe scurt, singura cale de evitare a debutului procesului de ajustare prin depresiune constă în prelungirea procesului de inflație a banilor și a creditului. Într-adevăr, doar continuarea dozelor de bani proaspeți pe piața creditului va menține boom-ul și rentabilitatea etapelor noi. Mai mult decat atât, doar dozele din ce în ce mai mari au puterea să întrețină boom-ul, să scadă și mai mult ratele dobânzii și să expandeze structura de producție, deoarece, odată cu creșterea prețurilor, tot mai mulți bani vor fi necesari pentru a face același lucru… Este limpede însă că prelungirea boom-ului apelând la doze tot mai ample de expansiune a creditului va avea doar un singur rezultat: acela de a face inevitabila depresiune ce va urma mai lungă și mai istovitoare. (Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State, p. 861-862)

[4] Hayek, Prices and Production, p. 150.

[5] Mark Skousen precizează în mod corect că, relativ vorbind, stagflația este un fenomen universal, dacă ținem cont de faptul că în toate recesiunile prețul bunurilor de consum urcă mai mult (sau scade mai puțin) în termeni relativi, decât prețul factorilor de producție. O creștere generală a prețurilor nominale ale bunurilor de consum pe parcursul fazei de recesiune s-a înregistrat pentru prima oară în depresiunea din anii 1970, iar mai târziu în recesiunea din anii 1990. Ea provenea din aceea că expansiunea creditului care a alimentat ambele procese a fost suficient de amplă în diversele etape ale ciclului, încât să dea naștere și să mențină așteptări inflaționiste pe piața bunurilor și serviciilor de consum chiar în cele mai adânci momente ale depresiunii. Nu ținem aici seama de fenomenele recente, tipice, de creștere asiduă a cheltuielilor publice și a deficitului, precum și de transferurile sociale de mari proporții care promovează creșterea directă a cererii de bunuri și servicii de consum și, prin urmare, a prețurilor acestora. A se vedea Skousen, The Structure of Production, p. 313-315.

[6] Hayek construiește următoarea analogie pentru a explica acest fenomen:

„Problema este mai degrabă asemănătoare cu cea privind posibilitatea ca, turnând suficient de rapid un lichid într-o parte a unui recipient, să putem crește în orice grad am dori nivelul din acea parte deasupra celui existent în rest. Cât de mult vom fi în măsură să creștem nivelul dintr-o parte deasupra restului depinde în mod limpede de fluiditatea sau vâscozitatea lichidului; vom reuși să creștem nivelul mai mult dacă lichidul este un sirop sau clei decât dacă este apă. Dar în nici o situație nu ne vom bucura de libertatea de a înălța suprafața într-o parte a recipientului comparativ cu restul în orice măsură ne-am dori. După cum vâscozitatea unui lichid determină gradul în care o parte oarecare a suprafeței sale poate fi înălțată deasupra restului, tot astfel viteza cu care o creștere a veniturilor conduce la o majorare a cererii de bunuri de consum limitează măsura în care, cheltuind mai mulți bani pentru factorii de producție, reușim să le sporim prețurile comparativ cu cele ale produselor.” (Hayek, „The Ricardo Effect”, p. 127-152; Individualism and Economic Order, p. 241)

În 1969, Hayek întrebuințează din nou această analogie în articolul său „Three Elucidations of the Ricardo Effect”, în care reafirmă faptul că efectul distorsionant al expansiunii creditului asupra structurii de producție va continua neîndoielnic câtă vreme băncile creează noi bani, iar acești bani pătrund în sistemul economic în anumite zone, într-un ritm tot mai alert. Hayek îl critică pe Hicks deoarece acesta a presupus că șocul inflaționist va afecta în mod „uniform” întreaga structură de producție, el arătând că, dacă expansiunea creditului urcă într-un ritm care depășește creșterea prețurilor, acest proces „poate în mod evident să continue la nesfârșit, cel puțin cât timp vom trece cu vederea schimbările în ceea ce privește modul în care se formează așteptările referitoare la prețurile viitoare”. El conchide:

„Consider relevantă ilustrarea relației generale printr-o analogie care pare să își merite menționarea aici, cu toate că Sir John (Hicks) (în corespondență) nu o considera utilă. Efectul la care ne referim este destul de similar cu ceea ce se întâmplă atunci când turnăm un lichid vâscos, de pildă miere, într-un vas. Va avea, desigur, tendința de a se distribui pe o suprafață plană.Dacă însă lichidul în curgereva întâlni suprafața într-un punct anume, se va forma o mică ridicătură, de unde substanța suplimentară se va răspândi lent. Chiar după ce am încetat să mai turnăm, va trece un timp până când suprafața plană va fi pe deplin restabilită. Ea nu va atinge, desigur, înălțimea la care ajunsese vârful ridicăturii după ce fluxul a încetat. Câtă vreme însă turnăm într-un ritm constant, ridicătura își va menține înălțimea comparativ cu fondul înconjurător – fapt care oferă o ilustrare foarte precisă a ceea ce denumisem anterior un echilibru fluid.” (Hayek, New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 171-173)

Despre rolul important pe care îl joacă anticipările în tot acest proces, Vezi Garrison, Time and Money, cap. 1-4.

[7] Ludwig von Mises studiază acest proces în analiza pe care o face hiperinflației ce a pus stăpânire pe Germania din 1920 până în 1923. Mises conchide:

„Să presupunem că băncile nu doresc încă să renunțe la cursă. Să presupunem că, pentru a micșora rata dobânzii la credite, ele doresc să satisfacă dorința tot mai mare de credite prin expansiunea tot mai amplă a creditului. În acest caz, ele nu vor face decât să grăbească sfârșitul, colapsul întregului sistem de mijloace fiduciare. Inflația poate continua doar atâta timp cât persistă convingerea că ea va înceta într-o bună zi. Odată ce oamenii se conving că inflația nu se va termina, ei vor renunța la folosirea acestei monede. Ei vor evada către „valorile reale”, monedă străină, metale prețioase și barter.” (Mises, „Monetary Stabilization and Cyclical Policy”, p. 129)

Ulterior, în Human Action, Mises afirmă:

„Boom-ul poate continua numai atâta vreme cât expansiunea creditului progresează într-un ritm tot mai accelerat. Boom-ul se încheie îndată ce pe piața de credit încetează de a mai fi deversate cantități adiționale de medii fiduciare. Dar el n-ar putea dura la nesfârșit nici dacă inflația și expansiunea creditului ar continua fără oprire. În acest caz, el ar fi limitat de barierele care împiedică expansiunea nelimitată a creditului de circulație. El ar duce la colaps economic (crack-up boom) și la prăbușirea întregului sistem monetar.” (p. 555)

Abordarea clasică a procesului hiperinflației germane se găsește în Bresciani-Turroni, The Economics of Inflation: A Study of Currency Depreciation in Post-War Germany. Vezi și Richard M. Ebeling, „The Great Austrian Inflation”, The Freeman, aprilie 2006, p. 2-3.

[8] Probabil că Fritz Machlup a explicat cu cea mai mare claritate și concizie acest fenomen. El afirmă:

„Perspectiva potrivit căreia expansiunea creditului în vederea finanțării producției de bunuri de consum nu va conduce la decalajede tipul celor asociate inflației poate fi combătută cu următorul argument. Fie industriile producătoare de bunuri de consum ar fi obținut credite de pe piața monetară sau de pe piața de capital, în absența oricărei expandări a creditului bancar, caz în care satisfacerea cererii lor de fonduri pe calea expansiunii creditului implică în mod evident că presiunea pe piața creditului se va diminua corespunzător. Astfel, unele afaceri din domeniul bunurilor de producție, care altminteri nu ar fi obținut credit pentru finanțarea unei dezvoltări, acum vor avea această posibilitate. Fie industriile bunurilor de consum nu ar fi avut nici un stimulent de extindere a producției în absența expansiunii creditului; în acest caz, faptul că ei intră acum pe piața bunurilor de producție cu o putere de cumpărare relativ mai mare în raport cu toate celelalte industrii… poate să conducă la o schimbare a distribuției factorilor productivi, care să implice o deplasare dinspre etapele îndepărtate de consum către etapele mai apropiate de consum.” (Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 192-193)

În Prices and Production (p. 60-62 în ediția din 1935), Hayek face apel la diagramele triunghiulare pentru a explicita modalitatea prin care structura de producție va deveni inevitabil mai plată și mai puțin intensivă în capital și, prin urmare, mai puțin productivă și mai pauperă, în cazul în care consumul este promovat în mod direct pe calea acordării de credite de finanțare a bunurilor și serviciilor de consum non-durabile.

[9] În anii 1970, acest fenomen, alături de nevoia de a oferi o explicație simplificată a procesului de malinvestiție fără a mai recurge la argumentația complicată, inerentă teoriei capitalului, l-a făcut pe F.A. Hayek să modifice oarecum prezentarea cunoscută a teoriei sale a ciclului. În articolul său „Inflation, the Misdirection of Labor, and Unemployment”, scris în 1975 (și inclus în cartea New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 197-209), afirmă:

„Explicarea șomajului extensiv îl atribuie unei discrepanțe între distribuția muncii (și a celorlalți factori de producție) pe diferitele industrii (și localități) și distribuția cererii pe produsele lor. Această discrepanță este cauzată de o distorsiune a sistemului prețurilor și salariilor relative”(p.200)

Iar în recenta sa autobiografie putem vedea că, în ultimii săi ani, Hayek considera că ciclurile moderne se caracterizează prin investiții eronate făcute în moduri foarte diverse, nu doar ca efect al expansiunii creditelor în etapele mai îndepărtate de consum, ci prin stimularea artificială a consumului și, în general, prin orice cheltuială publică generatoare de modificări în structura productivă. Acestea nu vor putea deveni, până la urmă, permanente, negăsindu-și susținere în comportamentul consumatorilor. Hayek concluzionează:

„Expansiunea creditului s-a dus în așa măsură acolo unde a direcționat-o statul, încât misalocarea nu se mai poate spune că ia forma unei suprainvestiții în capital industrial, ci poate lua nenumărate forme. Trebuie, cu adevărat, studiată separat pentru fiecare fază și situație particulară…Dar, cu tot felul de modificări, obții fenomene similare.” (Hayek, Hayek on Hayek: An Autobiographical Dialogue, p.146)

[10] În consecință, în accepțiunea sa cea mai cuprinzătoare, „economisirea forțată” înseamnă exproprierea coercitivă la care băncile și autoritățile monetare supun majoritatea societății, producând un efect difuz, atunci când se decid să expandeze creditul și banii, diminuând puterea de cumpărare a unităților monetare pe care le dețin indivizii, raportat la valoarea pe care aceste unități ar fi avut-o în absența unei asemenea expansiuni monetare și a creditului. Fondurile extrase prin această spoliere socială pot fi sau complet irosite (dacă beneficiarii lor le cheltuiesc pe bunuri și servicii de consum sau le îngroapă în niște investiții totalmente eronate), sau transformate în afaceri sau alte active care, direct sau indirect, intră de facto sub controlul băncilor sau al statului. Primul spaniol care a analizat în mod corect acest proces inflaționist al exproprierii a fost părintele scolastic Juan de Mariana, în opera sa De monetae mutatione, publicată în 1609. El notează că:

„Dacă prințul este nu un stăpân, ci un administrator al bunurilor indivizilor, el nu va fi în măsură să pună mâna pe vreo parte a proprietății acestora nici în această calitate, nici în oricare alta, după cum se întâmplă ori de câte ori este devaluată moneda, întrucât le oferă mai puțin pentru ceea ce valorează mai mult; iar dacă prințul nu poate să impună taxe împotriva voinței vasalilor săi, nici să creeze monopoluri, el nu va putea să procedeze astfel nici în această calitate, căci este același lucru, aceeași deposedare a oamenilor de bunurile lor, indiferent cât de bine camuflată ar fi prin acordarea unor monezi cu o valoare legală mai ridicată decât ce valorează în realitate, toate acestea fiind amăgitoare, mașinațiuni poleite și toate conducând la același rezultat.” (Juan de Mariana, Tratado y discurso sobre la moneda de vellón que al presente se labra en Castilla y de algunos desórdenes y abusos [Treatise and Discourse on the Copper Currency which is now Minted in Castile and on Several Excesses and Abuses], cu un studiu preliminar de Lucas Beltrán, Instituto de Estudios Fiscales, Ministerio de Economía y Hacienda, Madrid, 1987, p. 40. subl. n.)

O traducere întrucâtva diferită de textul original în latină a fost publicată mai recent în engleză. Juan de Mariana, S.J., A Treatise on the Alteration of Money, traducere de Patrick T. Brannan, S.J. Introducere de Alejandro A. Chafuen, Journal of Markets and Morality 5, no. 2, Fall, 2002, p. 523–593. Citatul se găsește la p. 544 (12 în traducere).

[11] Joseph Schumpeter atribuie expresia adecvată de „economisire forțată” (în germană, Erzwungenes Sparen sau Zwangssparen) lui Ludwig von Mises, în cartea sa The Theory of Economic Development, publicată pentru prima dată în germană în 1911 (The Theory of Economic Development, Harvard University Press, Cambridge, Mass., 1968, p. 109). Mises însuși recunoaște că a descris fenomenul în 1912, în prima ediție germană a cărții sale, The Theory of Money and Credit,precizând însă că nu consideră că a folosit exact expresia pe care Schumpeter i-o atribuie. În orice caz, Mises analizează cu atenție fenomenul economisirii forțate și demonstrează din punct de vedere teoretic că este imposibil să stabilești dinainte dacă dintr-o creștere a volumului de bani în circulație va rezulta sau nu o majorare netă a economisirii voluntare. Asupra acestui subiect, vezi On the Manipulatin of Money and Credit, p. 120, 122 și 126-127. De asemenea, Human Action, p. 148-150. Mises tratează pentru prima dată această chestiune în The Theory of Money and Credit, p. 386. Cu toate că va continua să îi atribuie lui Mises expresia de „economisire forțată”, o expresie foarte asemănătoare, „frugalitate forțată”, fusese utilizată de Jeremy Bentham în 1804 (veziarticolul lui Hayek, „A Note on the Development of the Doctrine of «Forced Saving»”, publicat drept capitolul 7 din Profits, Interest and Investment, p. 183-197). După cum observă cu acuitate Roger Garrison, există o anumită diferență între conceptul de economisire forțată al lui Mises (pe care îl considerăm „sensul larg” al termenului) și conceptul lui Hayek, (pe care îl denumim „sensul restrâns”), astfel încât „ceea ce numește Mises malinvestiție este ceea ce Hayek numește economisirea forțată”. Vezi Garrison, „Austrian Microeconomics: A Diagrammatical Exposition”, p. 196.

[12] Vezi Hayek, „A Note on the Development of the Doctrine of «Forced Saving»”, p. 197. Vezi de asemenea comentariile cu privire la contribuțiile lui Cantillon și Hume din capitolul 8, p. 615-620.

[13] Fritz Machlup a adunat nu mai puțin de 34 de concepte diferite ale „economisirii forțate” în articolul său „Forced or Induced Saving: An Exploration into its Synonyms and Homonyms”, The Review of Economics and Statistics, 25, nr. 1, februarie 1943; retipărit în Fritz Machlup, Economic Semantics, Transaction Publishers, Londra, 1991, p. 213-240.

[14] Ca regulă generală, cu cât un bun de capital se află mai aproape de bunul de consum final, cu atât mai dificilă este conversiunea sa. De fapt, toate acțiunile umane sunt cu atât mai ireversibile, cu cât sunt mai apropiate de obiectivul lor final: o clădire construită în mod eronat reprezintă o pierdere aproape ireversibilă, în vreme ce schimbarea utilizării cărămizilor este întrucâtva mai facilă, dacă devine evident pe parcursul construcției că folosirea lor pentru ridicarea unei anumite construcții reprezintă o greșeală (a se vedea cele scrise la p. 280-282; ed. în limba engleză – n.t.).

[15] Astfel că teoria ciclului este pur și simplu aplicația – la cazul particular al impactului exercitat de expansiunea creditului asupra structurii de producție – a teoriei efectelor discoordonatoare ale coerciției instituționale, teorie pe care am prezentat-o în Socialismo, cálculo económico y función empresarial, îndeosebi p. 111-118. Lachmann ajunge la aceeași concluzie când afirmă că malinvestiția reprezintă „risipa resurselor de capital în niște planuri induse de informațiaeronată”, adăugând că, deși numeroase bunuri de capital ating stadiul final de execuție, lor

„le lipsesc factorii complementari în restul economiei. Asemenea lipsă a factorilor complementari se poate foarte bine exprima prin absența cererii pentru serviciile acestor bunuri, de exemplu, acolo unde acești factori ar ocupa «etapele mai târzii de producție». Pentru observatorul neavizat aceasta este, așadar, adeseori confundabilă cu «absența cererii efective».” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 66 și 117-118)

[16] F. A. Hayek însuși afirmă:

„Impresia că structura de capital deja existentă ne-ar permite să sporim producția aproape nelimitat este înșelătoare. Orice ne-ar spune inginerii despre capacitatea nefolosită, chipurile imensă, a echipamentului productiv existent, nu există în realitate nici o posibilitate de creștere a producției într-un asemenea grad. Acești ingineri și, de asemenea, acei economiști care au senzația că posedăm mai mult capital decât avem nevoie sunt induși în eroare de faptul că multe dintre fabricile și echipamentele existente sunt adaptate unei producții mult mai ridicate decât este realizată de fapt. Ce trec ei cu vederea este că mijloacele durabile de producție nu reprezintă tot capitalul necesar pentru creșterea producției și că, pentru ca instalațiile durabile existente să fie folosite la întreaga lor capacitate, ar fi necesar să se investească o cantitate ridicată din alte mijloace de producție în procese îndelungate, care ar produce rezultate doar într-un viitor relativ mai îndepărtat. Prezența unei capacități neutilizate nu este, așadar, în nici un caz o dovadă că există un exces de capital și că avem un consum insuficient: dimpotrivă, reprezintă un simptom că nu suntem în măsură să folosim echipamentul fix la măsura sa deplină întrucât cererea curentă de bunuri de consum este mult prea urgentă pentru a ne permite să investim serviciile productive curente în procesele lungi pentru care – ca urmare a „direcționării greșite a capitalului” – avem la dispoziție echipamentul durabil necesar.” (Hayek, Prices and Production, p. 95-96)

[17] „După ce se încheie perioada de boom, ce mai rămâne de făcut cu investițiile eronate? Răspunsul depinde de rentabilitatea acestora în utilizarea viitoare, i.e., de mărimea erorii comise. Unele malinvestiții va trebui să fie abandonate, dat fiind că cererea consumatorilor nu va acoperi prin venituri nici măcar costurile lor curente de operare. Altele, deși monumente ale eșecului, vor fi capabile să aducă un profit peste costurile curente, cu toate că înlocuirea lor pe măsură ce se uzează nu va fi rentabilă. Momentan, folosirea lor lucrativă satisface principiul economic de a scoate ce este mai bun chiar și dintr-o afacere proastă. Însă, datorită malinvestițiilor, boom-ul conduce invariabil la o sărăcire generală, i. e., reduce standardul de viață sub cel care ar fi existat în absența boom-ului. Explicația este că expansiunea creditului a cauzat risipa resurselor rare și a capitalului rar. Unele resurse au fost complet irosite, iar malinvestițiile care au rămas în funcțiune, chiar și ele îi vor satisface pe consumatori într-o mai mică măsură decât ar fi fost cazul în absența expansiunii creditului.” (Rothbard, Man, Econom, and State, p. 863)

[18] Ne referim la șomajul non-voluntar (sau instituțional), nu la așa-zisa „rată naturală a neocupării” (sau neocuparea voluntară și „catalactică”), care a crescut atât de spectaculos în timpurile moderne ca urmare a ajutoarelor generoase de șomaj și a altor măsuri care acționează ca un puternic contrastimulent al dorinței muncitorilor de se reorienta pe piața muncii.

[19] Vezi p. 305-312 și 336, n. 55 (ed. în limba engleză – n.t.). După cum sublinia Mark Skousen,

„Produsul Intern Brut subevaluează în mod sistematic faza de expansiune, precum și faza de contracție a ciclului afacerilor. De pildă, în recesiunea cea mai recentă, PIB-ul real a scăzut cu 1-2% în Statele Unite, cu toate că recesiunea a fost destul de severă, potrivit altor date (venituri, producția industrială, ocupare)… Un indicator mai bun al activității economice totale este Producția Internă Brută, o statistică pe care am elaborat-o cu scopul de a cuantifica cheltuiala din toate etapele de producție, inclusiv din etapele intermediare. Potrivit estimărilor mele, Producția Internă Brută s-a redus cu cel puțin 10-15% de-a lungul celei mai mari părți a recesiunii din 1990-1992. (Vezi „I Like Hayek: How I Use His Model as a Forecasting Tool”, prezentat la The Mont Pèlerin Society General Meeting, care a avut loc la Cannes, Franța, 25-30 septembrie 1994, manuscris în curs de publicare, p. 12.)

[20] Majoritatea economiștilor mai convenționali, împreună cu autoritățile politice și comentatorii economici, au tendința de a exacerba importanța sectorului bunurilor și serviciilor de consum. Aceasta se datorează în primul rând faptului că, după cum am mai spus, contabilitatea națională tinde să exagereze semnificația consumului în raport cu venitul total, deoarece exclude cea mai mare parte din produsele fabricate în etapele intermediare ale procesului de producție, prezentând astfel consumul drept cel mai important sector din economie. În economiile moderne, acest sector este cotat în mod obișnuit între 60% și 70% din întregul venit național, în condițiile în care el nu atinge în mod normal o treime din producția internă brută, dacă îl calculăm în corelație cu volumul total cheltuit în toate etapele structurii de producție. În plus, este limpede că doctrinele keynesiene continuă să exercite o influență puternică asupra metodologiei contabilității naționale, precum și asupra procedurilor statistice utilizate în culegerea de informații necesare pentru întocmirea lor. Dintr-o perspectivă keynesiană, exacerbarea funcției consumului în cadrul cererii agregate este importantă, întrucât în acest fel contabilitatea venitului național va fi axată pe acest fenomen, eliminând din calculele sale componenta producției naționale brute care nu se inserează bine în modelele keynesiene, iar încercarea de a reflecta evoluția diferitelor etape consacrate producerii de bunuri intermediare de capital, care este mult mai volatilă și dificil de prezis decât consumul, este complet trecută cu vederea. Despre aceste subiecte interesante, vezi Skousen, The Structure of Production, p. 306. Potrivit unui studiu întocmit de Departamentul de Comerț al Statelor Unite, intitulat „The Interindustry Structure of the United States” și publicat în 1986, 43,8% din producția internă brută americană (3.297.977 milioane de dolari) cuprinde produse intermediare care nu sunt reflectate în mărimile produsului intern brut (care reprezintă doar 56,2% din producția internă brută, i.e. 4.235.116 milioane de dolari). Vezi Arthur Middleton Hughes, „The Recession of 1990: An Austrian Explanation”, Review of Austrian Economics, 10, nr. 1, 1997, p. 108, n. 4. Comparați aceste date cu cele furnizate pentru anul 1982 în nota 38 din capitolul 5.

[21] Pe ultimele pagini ale articolului său din 1942 care tratează Efectul Ricardo („The Ricardo Effect”, p. 251-254), Hayek analizează căile prin care statistica tradițională a indicelui prețurilor de consum are tendința de a disimula sau a împiedica descrierea empirică a evoluției ciclului, în general, și a operării Efectului Ricardo pe durata ciclului, în particular. De fapt, statistica practicată în prezent nu reflectă modificările prețurilor produselor fabricate în diferitele etape ale procesului de producție, nici relația care există în fiecare etapă între prețul plătit pentru factorii originari de producție implicați și prețul produselor obținute. Din fericire, studiile statistice recente au confirmat, în toate cazurile, analiza austriacă, arătând cum prețul bunurilor din etapele cele mai îndepărtate de consum este mult mai volatil decât prețul bunurilor de consum. În articolul său deja menționat aici, prezentat în fața adunării generale a Societății Mont Pèlerin din 25-30 septembrie 1994, desfășurată la Cannes, Mark Skousen a arătat că, în Statele Unite, pe parcursul celor cincisprezece ani anteriori, prețul bunurilor celor mai distanțate de consum a oscilat între o creștere de +30% și o scădere de -10%, în funcție de anul și faza ciclului; în timp ce prețul produselor din etapele intermediare a fluctuat între +14% și -1%, în funcție de stadiul concret al ciclului, iar prețul bunurilor de consum a variat între +10% și -2%, în diferitele etape ale ciclului. Aceste rezultate sunt confirmate și de importantul articol al lui V.A. Ramey, „Inventories as Factors of Production and Economic Fluctuations”, American Economic Review, iunie 1989, p. 338-354.

[22] Vezi Huerta de Soto, Socialismo, cálculo económico y función empresarial, capitolele 2 și 3.

[23] Trebuie, totuși, să amintim aici următoarea observație rafinată a lui Mises:

„Este posibil ca, în viitor, oamenii de afaceri să reacționeze la expansiunea creditului altfel decât au făcut-o în trecut. Este posibil ca ei să evite întrebuințarea banilor ieftini disponibili în vederea expansiunii operațiunilor lor, deoarece ei vor avea permanent în vedere sfârșitul inevitabil a boomului. Sunt semne care sugerează o asemenea modificare. Dar este prea devreme pentru a face o afirmație categorică.” (Mises, Human Action, p. 797)

Cu toate acestea, din considerente prezentate în textul principal, această expunere inaugurală a ipotezei anticipărilor raționale făcută de Mises în 1949 nu este pe deplin justificată, deoarece, chiar dacă antreprenorii dispun de o înțelegere perfectă a teoriei ciclului și nu își doresc să cadă în capcana lui, vor fi tentați în continuare să participe la ciclu datorită profiturilor importante pe care le pot câștiga dacă știu să se retragă la timp din respectivele proiecte investiționale. Despre acest subiect, vezi și secțiunea intitulată „Câteva observații despre teoria așteptărilor raționale” din capitolul 7 al acestui volum, p. 535-542 (ed. în limba engleză – n.t.).

[24] Acesta pare să fie cazul avântului economic american de la sfârșitul anilor 1990, când creșterea mare a productivității a mascat în mare măsură efectele negative, distorsionante ale amplei expansiuni monetare, a creditului și a bursei, care a avut loc atunci. Asemănarea cu evoluția evenimentelor economice din anii 1920 este izbitoare și, extrem de probabil, procesul va fi întrerupt din nou de o recesiune, care-i va surprinde o dată în plus pe toți cei care își axează analiza doar pe evoluția „nivelului general al prețurilor”și pe alte măsuri macroeconomice care obliterează realitățile microeconomice subiacente (disproporțiile din structura reală de producție a economiei). În momentul redactării prezentei lucrări (sfârșitul lui 1997), se manifestaseră deja primele simptome ale unei noi recesiuni, cel puțin sub forma serioaselor crize bancare, bursiere și financiare care au izbucnit pe piețele asiatice. [Evoluția economiei mondiale din 1998 a confirmat pe deplin analiza prezentată în cartea de față, după cum am menționat deja în prefața la cea de-a doua ediție spaniolă.]

[25] Vezi, de exemplu, analiza amănunțită întreprinsă de Murray N. Rothbard asupra acestei perioade istorice, în remarcabila sa carte America’s Great Depression, ed. a cincea, Ludwig von Mises Institute, Auburn, Ala., 2000. Mises (Human Action, p. 561) menționează că în trecut crizele economice s-au produs, în general, în perioadele de îmbunătățire continuă a productivității, întrucât

„Avansul continuu al acumulării de capital nou a făcut posibile avansurile tehnologice. Outputul a crescut pe unitatea de input și întreprinderile au inundat piața cu volume tot mai mari de bunuri ieftine.”

Mises arată că acest fenomen tinde să contracareze parțial creșterea prețurilor rezultând din amplificarea expansiunii creditului și că, în anumite situații, prețul bunurilor de consum pot chiar să se reducă, în loc să crească. El conchide:

„De regulă, rezultanta ciocnirii forțelor opuse a dat preponderență acelora care determinau creșterea prețurilor. Dar au existat și anumite situații excepționale, în care mișcarea ascendentă a prețurilor nu a fost decât redusă. Exemplul cel mai remarcabil a fost furnizat de boom-ul american din 1926-29.”

În orice caz, Mises atrage atenția asupra politicilor de stabilizare a nivelului general al prețurilor nu numai pentru că acestea maschează expansiunea creditului pe durata perioadelor de creștere a productivității, ci, de asemenea, datorită erorii de ordin teoretic pe care o conțin:

„O eroare larg răspândită este credința că moneda perfectă ar trebui să fie neutră și înzestrată cu o putere de cumpărare constantă și că obiectivul politicilor monetare ar trebui să fie obținerea acestei monede perfecte. Putem înțelege cu ușurință această idee, ca o reacție împotriva postulatelor încă și mai populare ale inflaționiștilor. Dar ea este o reacție excesivă, în sine confuză și contradictorie, și a adus mari daune, deoarece a fost consolidată de o eroare inveterată inerentă în gândirea multor filozofi și economiști.” (Human Action, p. 418)

[26] Articolul a fost tipărit inițial în limba germană, sub titlul „Das intertemporale Gleichgewichtssystem der Preise und die Bewegungen des «Geldwertes»”, și a fost publicat în Weltwirtschaftliches Archiv 2, 1928, p. 36-76. El nu a fost tradus sau publicat în engleză până în 1984, când a fost inclus în cartea Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, p. 71-118. A doua traducere în engleză, aparținându-i lui William Kirby, a apărut în 1994. Este superioară primeia și este intitulată „The System of Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the «Value of Money»”, capitolul 27 din Classics in Austrian Economics: A Sampling in the History of a Tradition, Israel M. Kirzner, ed., vol. 3: The Age of Mises and Hayek, William Pickering, Londra, 1994, p. 161-198. Anterior acestui articol, Hayek s-a preocupat de același subiect în „Die Währungspolitik der Vereinigten Staaten seit der Überwindung der Krise von 1920”, Zeitschrift für Volkswirtschaft und Sozialpolitik, 5, 1925, vol. 1-3, p. 25-63 și vol. 4-6, p. 254-317. Partea teoretică a acestui articol a apărut în engleză sub titlul „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis” în Money, Capital and Fluctuations: Early Essays, p. 5-32. Aici Hayek critică pentru prima dată politicile de stabilizare adoptate de Statele Unite.

[27] F.A. Hayek, „Intertemporal Price Equilibrium and Movements in the Value of Money”, p. 97, sublinierea a fost îndepărtată. Hayek conchide, chiar mai precis, că:

„nu există în teoria economică nici o justificare pentru poziția potrivit căreia, dacă se urmărește menținerea echilibrului economic sau – ceea ce înseamnă același lucru – dacă economia trebuie ferită de perturbări monetare, cantitatea de bani trebuie să fie ajustată în funcție de modificările din economie”. (p. 106)

[28] Vezi Mark Skousen, „Who Predicted the 1929 Crash?”, material inclus în The Meaning of Ludwig von Mises, Jeffrey M. Herbener, ed., Kluwer Academic Publishers, Amsterdam, 1993, p. 247-284. Lionel Robbins, în prefața sa la prima ediție a lucrării Prices and Production (p. xii) face referire cu deosebire la predicția lui Mises și Hayek privind iminența Marii Depresiuni. Această previziune apare într-un articol al lui Hayek publicat în 1929 în Monatsberichte des Österreichischen Instituts für Konjunkturforschung. Mai recent, în 1975, Hayek a fost întrebat despre acest subiect, el răspunzând astfel (în Gold & Silver Newsletter, Monex International, Newport Beach, California, iunie 1975):

„Am fost unul dintre puținii care au prevăzut ce urma să se întâmple. La începutul anului 1929, când am făcut această previziune, locuiam în Europa, care trecea, în acele momente, printr-o perioadă de depresiune. Am afirmat că nu [va fi] nicio șansă de însănătoșire în Europa până când ratele dobânzii nu se reduc, iar ratele dobânzii nu vor scădea până în clipa în care boom-ul american nu se va prăbuși, lucru care am susținut că era probabil să se petreacă în decursul următoarelor câtorva luni. Ceea ce m-a făcut să anticipez acest lucru este, desigur, una dintre convingerile mele teoretice principale, potrivit căreia un boom inflaționist nu poate fi menținut la nesfârșit. Un asemenea boom creează tot felul de activități care s-ar putea desfășura pentru o perioadă destul de îndelungată, dar, mai devreme sau mai târziu, trebuie să se prăbușească. În plus, m-am convins după 1927, că atunci când Rezervele Federale au încercat să împiedice o prăbușire apelând la expansiunea creditului, boom-ul devenise unul de tip inflaționist. Astfel că, la începutul lui 1929, existau toate semnele că boom-ul urma să se fărâme. Am știut atunci că americanii nu puteau să prelungească la nesfârșit acest tip de expansiune și că, de îndată ce Rezervele Federale nu l-ar mai fi alimentat prin și mai multă inflație, totul se va prăbuși. În plus, trebuie să ne aducem aminte că, în acel moment, Rezervele Federale nu numai că se împotriveau, ci erau chiar incapabile să continue expansiunea, deoarece etalonul aur fixa o limită posibilității de expansiune. Cu un etalon aur, prin urmare, un boom inflaționist nu ar putea să dureze o perioadă foarte îndelungată.”

Tot acest proces, care a fost atât de ușor de înțeles și de prevăzut pentru economiștii austrieci, întrucât ei dispuneau deja de instrumentele analitice necesare, a avut loc într-un context în care nivelul general al prețurilor bunurilor de consum nu numai că nu creștea, ci tindea ușor să scadă. De fapt, în anii 1920, nivelul general al prețurilor din Statele Unite a fost foarte stabil: indicele a mers de la 93,4 (100 fiind în anul de bază, 1926) în iunie 1921, la 104,5 în noiembrie 1925, pentru a se reduce din nou la 95,2 în iunie 1929. Pe parcursul acestei perioade de șapte ani însă, oferta de monedă a crescut de la 45,3 la 73,2 trilioane de dolari, i.e., cu peste 61%. Vezi Rothbard,America’s Great Depression, p. 88 și 154. Rothbard, cu naturala-i acuitate, conchide:

„Idealul unui nivel stabil al prețurilor este relativ inofensiv în timpul unei creșteri a prețurilor, când îi poate ajuta pe susținătorii banilor sănătoși în străduința de a stăvili boom-ul; este însă foarte dăunător atunci când prețurile tind să se topească iar stabilizaționiștii cer inflație. Și totuși, stabilizarea este un slogan mult mai popular când prețurile sunt în scădere” (p. 158)

Întâmplător, există o mare similitudine între situația descrisă de Hayek și cea care a apărut cu șaptezeci de ani mai târziu, în momentul scrierii cărții de față (1997). Astfel, este foarte probabil ca, în curând, boom-ul economic și bursier din America să cunoască un proces de inversare, sub forma unei recesiuni globale (care a început deja să se manifeste pe piețele asiatice).

[29] Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 177.

[30] Gottfried Haberler a arătat că o reducere a nivelului general al prețurilor cauzată de îmbunătățiri ale tuturor liniilor de producție nu conduce la consecințele nefavorabile, ca în cazul unei deflații monetare. Vezi monografia sa Der Sinn der Indexzahlen: Eine Untersuchung über den Begriff des Preisniveaus und die Methoden seiner Messung, Verlag von J.C.B. Mohr, Paul Siebeck, Tübingen, 1927, p. 112 și urm. Vezi și articolul său „Monetary Equlibrium and the Price Level in a Progressive Economy”, publicat în Economica, februarie 1935, p. 75-81, articol ce a fost retipărit în Gottfried Haberler, The Liberal Economic Order, vol. 2: Money and Cycles and Related Things, Anthony Y.C. Koo, ed., Edward Elgar, Aldershot, 1993, p. 118-125. Gottfried Haberler și-a nuanțat ulterior poziția privitor la teoria austriacă a ciclului afacerilor, lucru care i-a determinat pe unii comentatori să aprecieze, în mod nejustificat în opinia noastră, că Haberler ar fi abandonat-o în totalitate. Cea mai mare concesie pe care a făcut-o a constat în afirmația potrivit căreia teoreticienii Școlii Austriece nu ar fi arătat în mod riguros că stabilizarea prețurilor într-o economie aflată în progres ar conduce întotdeauna la o criză economică (vezi Haberler, Prosperity and Depression, p. 56-57). Mai mult, Haberler nu și-a fundamentat schimbarea opiniei pe nici un considerent teoretic, ci doar pe posibilitatea ca, pe parcursul evoluției ciclului, să se producă fenomene suplimentare, neanticipate, precum o creștere a economisirii voluntare, etc., fapt care ar tinde să neutralizeze într-o oarecare măsură forțele indicate de analiza economică. Prin urmare, lui Haberler și susținătorilor săi le revine sarcina de a explica, pentru fiecare ciclu în parte, care sunt circumstanțele particulare ce ar fi neutralizat efectele specifice ale expansiunii creditului, efecte care, în linii generale, au fost prevăzute de austrieci, a căror teorie formală Haberler și adepții săi nu au reușit să o demanteleze absolut deloc (vezi și comentariile pe care le-am făcut referitor la teza similară a lui D. Laidler, în capitolul 7, p. 528; ed. în limba engleză – n.t.). Un alt autor cu cercetări semnificative este L. Albert Hahn, care, în cartea sa Common Sense Economics, Abelard-Schumann, New York, 1956, p. 128, se întreabă dacă o creștere a productivității justifică sau nu o politică de expansiune inflaționistă a creditului. El ajunge la concluzia că o asemenea politică, generatoare de inflație fără inflație și considerată îndeobște ca fiind total inofensivă, poate să exercite efecte deosebit de perturbatoare și să dea naștere unei crize economice profunde. Potrivit lui Hahn, teoreticienii care apreciază astfel de politici drept nevătămătoare greșesc prin aceea că „pierd din vedere că majorarea productivității aduce creșteri ale profitului pentru antreprenori, câtă vreme costurile, atât cele asociate forței de muncă, precum și cele de capital, nu sporesc corespunzător”. Murray Rothbard conchide, astfel, că factorul important nu este atât evoluția nivelului general al prețurilor, ci dacă rata dobânzii, prin intermediul unei politici de expansiune a creditului, suferă o contracție până la un nivel inferior celui care ar fi prevalat pe o piață liberă în absența unei asemenea politici. (Man, Economy, and State, p. 862-863).

[31] „O singură chestiune trebuie accentuată: faza corespunzătoare depresiunii reprezintă, în realitate, o perioadă de însănătoșire…; reprezintă momentul în care sunt lichidate investițiile greșite, iar antreprenorii aflați în eroare părăsesc piața – atunci când „suveranitatea consumatorului” și piața liberă se reafirmă și întemeiază o dată în plus o economie care servește fiecărui participant în cea mai mare măsură. Perioada de depresiune ia sfârșit odată cu restabilirea echilibrului pieței libere și eliminarea distorsiunii expansioniste.” (Rothbard, Man, Economy, and State, p. 860)

Prin urmare, chiar dacă Tabelul VI-1 de mai jos, (p.506-507); ed. în limba engleză – n.t., distinge între fazele de „depresiune” și „însănătoșire” după cum transpare din text, etapa depresiunii marchează, strict vorbind, începerea adevăratei însănătoșiri.

[32] Un studiu detaliat al etapei de însănătoșire economică și a diferitelor sale faze poate fi găsit la p. 38-82 ale cărții lui Hayek, Profits, Interest and Investment. Vezi de asemenea p. 315-317 din cartea lui Skousen, The Structure of Production, unde Skousen face referire la o afirmație a lui Hayek, potrivit căreia:

„Este un fapt binecunoscut că într-o criză reanimarea cererii finale constituie, în general, un efect, mai degrabă decât o cauză a revirimentului din cursul superior al fluxului productiv – activități generate de economisiri în căutare de investiții și nevoia de a recupera înnoirile și înlocuirile amânate.” (Skousen, The Structure of Production, p. 315)

Hayek a făcut această observație perspicace în The Economist, într-un articol tipărit pe 11 iunie, 1983 și intitulat „The Keynes Centenary: The Austrian Critic”, nr. 7293, p. 46.

[33] După cum notează Ludwig Lachmann,

„este nevoie de o politică ce promovează reajustările care se impun… Regruparea capitalului constituie astfel corecția necesară a malajustării create de un boom de proporții.” (Capital and Its Structure, p. 123 și 125)

[34] Împărtășim opinia lui Murray N. Rothbard atunci când recomandă ca, odată cu irumperea crizei, economia să fie flexibilizată pe cât este posibil, iar dimensiunea și influența statului asupra sistemului economic să fie redusă la toate nivelurile. În acest mod, antreprenoriatul este stimulat, în sensul că oamenii de afaceri sunt încurajați să lichideze proiectele eronate și să le reproiecteze în mod adecvat, promovându-se, adițional, o rată mai ridicată a economisirii și investirii sociale. Potrivit lui Rothbard

„Reducerea taxelor care apasă cel mai greu asupra economisirii și a investiției va conduce la accentuarea reducerii preferințelor de timp din societate. Mai mult, depresiunea constituie un moment de strâmtorare. Orice scădere a impozitelor sau a oricărei reglementări ce interferează cu piața liberă va stimula o activitate economică sănătoasă.”

El încheie,

„Există un singur lucru pe care, cu toate acestea, statul poate să îl înfăptuiască într-un sens pozitiv: el poate să își reducă drastic, în termeni relativi, rolul său în economie, tăindu-și propriile cheltuieli și impozite, în special impozitele care interferează cu economisirea și investiția. Reducându-și nivelul de impozitare-cheltuialăva deplasa automat raportul social dintre economisire-investire și consum în favoarea economisirii și a investirii, diminuându-se, astfel, în mare măsură timpul necesar pentru revenirea la o economie prosperă.” (America’s Great Depression, p. 22)

Rothbard ne oferă, în plus, o listă a măsurilor guvernamentale care sunt foarte contraproductive și care, în orice caz, tind să prelungească depresiunea și să o facă mai dureroasă. Aceasta este lista:

„ (1) Prevenirea sau amânarea lichidării. Acordarea de bani cu împrumut afacerilor îndoielnice, solicitarea de noi credite din partea băncilor etc. (2) Continuarea inflației. Inflația suplimentară blochează reducerea necesară a prețurilor, fapt care amână ajustarea și prelungește depresiunea. Continuarea expansiunii creditelor generează mai multe malinvestiții care, la rândul lor, va trebui să fie lichidate într-o viitoare depresiune. Politica guvernamentală a «banilor facili» împiedică revenirea pieței la necesarele rate mai mari ale dobânzii. (3) Menținerea ratelor salariale la cote ridicate. Susținerea artificială a ratelor salariale într-o depresiune garantează permanentizarea șomajului în masă… (4) Menținerea ridicată a prețurilor. Menținerea prețurilor deasupra nivelurilor pieței libere va crea surplusuri care nu pot fi vândute și va împiedica revenirea către prosperitate. (5) Stimularea consumului și descurajarea economisirii… O economisire mai amplă și un consum diminuat ar grăbi însănătoșirea economică; un consum mai ridicat și o economisire mai redusă agravează și mai mult penuria de capital economisit… (6) Sponsorizarea șomajului. Orice susținere a șomajului … va prelungi șomajul pe termen nedefinit și va întârzia deplasarea lucrătorilor către ramurile în care există locuri de muncă disponibile. (America’s Great Depression, p. 19)

[35] Hayek, Profits, Interest and Investment, p. 60. Hayek menționează, în plus, că rata șomajului nu reflectă diferențele dintre diferitele etape ale proceselor de producție. El subliniază că, în condiții obișnuite, în cea mai adâncă fază a crizei, șomajul poate ajunge la cote între 25 și 30% dintre lucrătorii care depun eforturi în etapele cele mai îndepărtate de consum, în vreme ce șomajul în rândurile lucrătorilor din etapele cele mai apropiate de consum este semnificativ mai redus, putând atinge între 5 și 10%. Vezi și nota 2 de la p. 59-60 ale cărții lui Hayek.

[36] Lachmann, Capital and its Structure, p. 123.

[37] Hayek, Profits, Interest and Investment, p. 70.

[38] Asupra acestui subiect, vezi Ludwig von Mises, „The Chimera of Contracyclical Policies”, p. 798-800 din Human Action. Vezi de asemenea observațiile pertinente ale lui Mark Skousen despre „The Hidden Drawbacks of Public Works Projects”, p. 337-339 din cartea sa The Structure of Production.

[39] „Teoria austriacă nu asumă, după cum se sugerează adeseori, «Utilizare deplină». Aceasta presupune că, în general, în orice moment, anumiți factori sunt rari, alții abundenți. Presupune de asemenea că, din anumite considerente legate de producție și utilizarea planificată a bunurilor de capital, o parte din aceste rarități devin mai pronunțate pe durata ascensiunii. Cei care critică teoria din motivul menționat dovedesc doar propria incapacitate de a înțelege semnificația unui fapt fundamental în lumea în care viețuim: eterogenitatea tuturor resurselor. Neutilizarea unor anumiți factori nu este doar compatibilă cu teoria austriacă; neutilizarea acelor factori ale căror părți complementare nu pot să își ofere serviciile în condițiile planificate reprezintă o trăsătură esențială a acesteia.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 113-114)

[40] În 1928, Mises afirmă:

„Uneori, chiar și pe piața neobstrucționată, există lucrători neangajați, bunuri de consum nevândute și cantități de factori de producție nefolosiți, care nu ar exista în condițiile unui«echilibru static». O dată cu reanimarea afacerilor și a activității productive, apare imediat o cerere pentru aceste rezerve. Cu toate acestea, după ce vor fi epuizate, creșterea ofertei de mijloace fiduciare va duce necesarmente la un anumit tip de dereglări.” (Mises, On the Manipulation of Money and Credit, p. 125)

Aceasta este traducerea unui pasaj de la p. 49 a cărții publicate de Mises inițial în 1928, la Jena. Cartea este intitulată Geldwertstabilisierung und Konjunkturpolitik. În cartea sa, Profits, Interest and Investment, p. 3-73, Hayek își prezintă propria teorie a ciclului afacerilor, plecând de la existența unor resurse neutilizate. El ne reamintește în mod explicit acolo că, în momentul în care Mises a început să dezvolte teoria ciclului în 1928, el a plecat de la presupoziția că un anumit volum de muncă și alte resurse sunt neutilizate (vezi și nota 1 de la p. 42).

[41] „Devine astfel evident cât de vană este justificarea unei noi expansiuni a creditului pe baza capacităților neutilizate, a stocurilor nevândute – sau, cum se spune în mod eronat, «nevandabile» – și a lucrătorilor fără slujbe. Începuturile unei noi expansiuni a creditului întâlnesc rămășițele precedentelor malinvestiții și malangajări a forței de muncă, încă neobliterate în cursul procesului de reajustare și, în aparență, remediază erorile respective. De fapt însă, nu este decât o întrerupere a procesului de reajustare și de întoarcere la condiții sănătoase. Existența unor capacități neutilizate și a neangajării forței de muncă nu este un argument valid împotriva corectitudinii teoriei creditului de circulație.” (Mises, Human Action, p. 580)

Hayek ajunge la o concluzie similară, cu toate că printr-un raționament ușor diferit:

„Dacă proporția, determinată de deciziile voluntare ale indivizilor, este distorsionată prin creareade cerere artificială, atunci trebuie că o parte din resursele disponibile este din nou orientată într-o direcție greșită, iar ajustarea clară și trainică este, o dată în plus, amânată. Chiar dacă absorbția resurselor neutilizate ar fi accelerată în acest mod, ar însemna doar că sămânța unor noi distorsiuni și crize ar fi deja plantată. Singura modalitate de a „mobiliza” în permanență toate resursele disponibile este, prin urmare, aceea de a evita folosirea unor stimulente artificiale – fie pe durata crizei sau ulterior acesteia –, și de a permite timpului să efectueze un tratament permanent prin procesul lent de adaptare a structurii de producție la mijloacele de care dispunem pentru scopuri care privesc capitalul.” (Hayek, Prices and Production, p. 98-99)

Mark Skousen are de asemenea câteva observații foarte pătrunzătoare cu privire la acest subiect în cartea sa The Structure of Production, p. 289-290.

[42] Cu toate că este destul de grăitoare, această expresie nu este teoretic riguroasă, deoarece banii nu se află niciodată „în circulație”, ci reprezintă întotdeauna o parte din deținerile monetare ale cuiva.

[43] Vezi secțiunea intitulată „Cash-Induced and Goods-Induced Changes in Purchasing Power”, din capitolul 17 din Mises, Human Action, ed. a treia, p. 419 și urm.

[44] Vom încerca, în câteva cuvinte, să acoperim un important vid teoretic existent în teoria economică a deflației. În 1933, Ludwig von Mises a identificat acest vid atunci când a afirmat că,

„Din nefericire, teoria economică este cel mai șubredă exact în locul unde se cere cel mai mult ajutor – și anume în analiza efectelor prețurilor în scădere… Cu toate acestea, acum mai mult decât oricând, rigiditatea ratelor salariale și a costului diferiților factori de producție împiedică tratamentul nepărtinitor al problemei. De aceea, sigur că ar fi binevenită acum investigarea temeinică a efectelor scăderii prețurilor monetare și scrutarea ideii populare potrivit căreia prețurile în scădere sunt incompatibile cu creșterea producției de bunuri și servicii și cu ameliorarea bunăstării generale. Cercetarea ar trebui să includă și chestionarea afirmației că doar pașii inflaționiști permit acumularea progresivă a capitalului și a capacităților productive. Atâta timp cât va fi susținută cu tărie teoria inflaționistă a dezvoltării, propunerile de utilizare a expansiunii creditului pentru producerea de boom-uri vor continua să aibă succes.”

Ludwig von Mises, „Die Stellung und der nächste Zukunft der Konjunkturforschung”, publicat în Festschrift in honor of Arthur Spiethoff, Duncker and Humblot, München, 1933, p. 175-180, și tradus în engleză sub titlul „The Current Status of Business Cycle Research and its Prospects for the Immediate Future”, publicat în On the Manipulation of Money and Credit, p. 207-213 (fragmentul este preluat de la p. 212-213).

[45] De pildă, pe 13 mai 1925, Winston Churchill, în acel moment Chancellor of the Exchequer (Ministru de Finanțe) al Marii Britanii, a luat decizia de a restabili paritatea în aur a lirei sterline dinaintea Primului Război Mondial. Cu alte cuvinte, paritatea existentă încă din 1717, când Sir Isaac Newton a fixat-o la 4,86 dolari de aur.

[46] Cele mai reprezentative exemple de deflație inițiate deliberat de guverne se găsesc în Marea Britanie: primul, care a urmat Războaielor napoleoniene, iar apoi, în 1925, după cum am precizat mai sus, sub conducerea lui Winston Churchill, când, în pofida inflației formidabile care a afectat bancnotele lirei sterline în Primul Război Mondial, el a decis să restaureze paritatea antebelică a monedei în raport cu aurul. Pe scurt, Churchill a dat dovadă de nesocotirea grosolană a sfatului pe care Ricardo îl dăduse cu 100 de ani înainte, într-o situație foarte asemănătoare, și anume după Războaiele napoleoniene: „nu aș sfătui niciodată un guvernământ să decreteze la paritatea anterioară o monedă care a fost depreciată cu 30 de procente.” Scrisoare adresată de David Ricardo lui John Wheatley, datată 18 septembrie 1821, The Works of David Ricardo, Piero Sraffa, ed., Cambridge University Press, Cambridge, 1952, vol. 9, p. 73. Referindu-se la aceste două cazuri istorice, Ludwig von Mises precizează:

„În istoria economică, deflația și contracția creditelor n-au jucat niciodată un rol notabil. Exemplele memorabile au fost revenirile marii Britanii, atât după inflația „de război” din perioada războaielor napoleonice, cât și după cea din Primul Război Mondial, la paritatea dinainte de război a lirei sterline. În fiecare din aceste cazuri, parlamentul și cabinetul au adoptat politici deflaționiste fără să fi cântărit avantajele și dezavantajele celor două metode existente pentru întoarcerea la etalonul aur. În a doua decadă a secolului al XIX-lea, ei puteau fi exonerați, deoarece pe vremea aceea teoria monetară încă nu clarificase problemele implicate. Cu mai bine de o sută de ani mai târziu, a fost pur și simplu o etalare de ignoranță de neiertat, atât a teoriei economice, cât și a istoriei monetare.” (Mises, Human Action, p. 567-568 și, de asemenea, p. 784)

F.A. Hayek subliniază eroarea gravă pe care o presupune revenirea la paritatea existentă înaintea Primului Război Mondial dintre aur și liră, el menționând, în plus, că această politică fusese aplicată în mod lent și gradual, spre deosebire de șocul rapid care s-a petrecut în Statele Unite între 1920 și 1921. Hayek conchide:

„Cu toate că fermitatea indiscutabilă a guvernului de a restaura etalonul aur a făcut posibil acest lucru încă din 1925, prețurile și salariile interne erau în acel moment încă departe de a fi adaptate la nivelul internațional. Pentru a menține această paritate, a fost inițiat un proces lent și extrem de dureros de deflație, care a dus la șomaj de durată și extins, proces care a fost abandonat doar după ce a devenit insuportabil ca urmare a crizei globale din 1931 – însă, după cum sunt dispus în continuare să cred, aceasta s-a întâmplat tocmai atunci când obiectivul acestei lupte dureroasefusese aproape atins.” (F.A. Hayek, 1980s Unemployment ant the Unions: The Distorsion of Relative Prices by Monopoly in the Labour Markets, ediția a doua, Institute of Economic Affairs, Londra, 1984, p. 15. Vezi și nota 43, capitolul 8.)

[47] Este de asemenea posibil, în practică și în teorie, ca agenții economici să își majoreze deținerile monetare (cererea monetară) fără a-și modifica absolut deloc volumul monetar alocat consumului. Ei pot realiza acest lucru dezinvestind din resursele productive și vânzând bunuri de capital. Aceasta conduce la o aplatizare a structurii de producție și produce o pauperizare generală a societății, printr-un proces care este exact opusul celui pe care l-am analizat în capitolul 5, privind alungirea (finanțată de creșterea economisirii voluntare) a structurii de producție.

[48] „Dacă o persoană nu întrebuințează o sumă de bani pentru consum, ci pentru a achiziționa factori de producție, economisirea se transformă nemijlocit în acumulare de capital. Dacă individul care economisește își întrebuințează economiile suplimentare în vederea creșterii deținerii sale monetare, deoarece, în ochii săi, aceasta este utilizarea cea mai avantajoasă pe care le-o poate da, atunci el induce o tendință de scădere a prețurilor bunurilor și de creștere a puterii de cumpărare a unității monetare… Efectul economisirii efectuate de individul nostru, adică surplusul de bunuri produse relativ la bunurile consumate, nu dispare datorită activității sale de tezaurizare. Prețurile bunurilor de capital nu cresc până la nivelul pe care l-ar fi atins în absența acestei tezaurizări. Însă faptul că sunt disponibile mai multe bunuri de capital nu este afectat de efortul unui număr de persoane de a-și spori deținerile monetare… Cele două procese – creșterea deținerilor monetare ale anumitor oameni și creșterea acumulării de capital – se desfășoară în paralel.” (Mises, Human Action, p. 521-522)

[49] În Rothbard, Man, Economy, and State, p. 863-871, putem găsi o analiză strălucită a consecințelor pozitive ale acestui tip terțiar de deflație (cauzat de contracția creditului din faza de recesiune a ciclului economic). Vezi de asemenea Mises, Human Action, p. 566-570. Mises arată, în plus, că, în pofida efectelor sale negative, restrângerea deflaționistă nu este niciodată la fel de nocivă ca expansiunea creditului, deoarece

„contracția nu provoacă nici malinvestiții, nici supraconsum. Reducerea temporară a activităților de afaceri pe care o generează poate fi, în ansamblu, compensată de reducerea consumului salariaților disponibilizați și al proprietarilor factorilor materiali de producție ale căror vânzări scad. Nu rămân cicatrici de lungă durată. Când contracția se încheie, procesul de reajustare nu are de înlocuit pierderi determinate de consumul de capital.” (Mises, Human Action, p. 567)

[50] Wilhelm Röpke, Crises and Cycles, William Hodge, Londra, 1936, p. 120.

[51] Wilhelm Röpke, principalul adept al „depresiunii secundare”, în abordarea sa ezitantă și uneori contradictorie a acestui subiect, recunoaște că, în orice caz, în absența unei interferențe exterioare sau a rigidității, forțele spontane ale pieței împiedică declanșarea și dezvoltarea unei „depresiuni secundare”. Chiar atunci când rigiditatea piețelor muncii și aplicarea unor politici protecționiste determină apariția unei asemenea depresiuni, iar aceasta ia amploare, piața ajunge întotdeauna să stabilească, în mod spontan, un „plafon” pentru procesul cumulativ al depresiunii. Vezi Röpke, Crises and Cycles, p. 128-129.

[52] Hayek, Profits, Interest and Investment, nota 1 de la p. 63-64. Hayek și-a dezvoltat ulterior ideile asupra acestei chestiuni, specificând faptul că în anii 1930 el s-a opus politicii expansioniste practicate în Germania și chiar a scris un articol, pe care nu l-a publicat însă niciodată. El a trimis articolul profesorului Röpke, însoțit de o notă personală, în care afirmă următoarele:

„Dincolo de aspectele de ordin politic, sunt de părere că nu ar trebui, cel puțin deocamdată, să începeți expansiunea creditului. Dacă însă situația politică este atât de gravă, încât perpetuarea șomajului ar duce la o revoluție politică, vă rog să nu îmi publicați articolul. Aceasta este o problemă de natură politică, ale cărei valențe eu nu pot să le apreciez din afara Germaniei, dar pe care dumneavoastră veți fi în măsură să o faceți.”

Hayek conchide:

„Reacția lui Röpke a fost aceea de a nu publica articolul, întrucât era convins că, în acel moment, pericolul politic asociat creșterii șomajului era atât de mare, încât să riște cauzarea unor noi rătăciri prin și mai multă inflație, în speranța amânării crizei; la acel moment, i s-a părut că așa era necesar, politic vorbind, iar eu, în consecință, mi-am retras articolul. (F.A. Hayek, „The Campaign Against Keynesian Inflation”, capitolul 13 din New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas, p. 211)

În orice caz, asemenea măsuri disperate nu pot să ofere decât un scurt respiro, amânând soluționarea problemelor, care devin mult mai serioase odată cu trecerea timpului. Într-adevăr, în pofida deciziei sale consecinționiste, situația din Germania a continuat să se deterioreze, devenind imposibilă împiedicarea preluării puterii de către Hitler în 1933.

[53] F.A. Hayek menționează că, în asemenea împrejurări, cea mai puțin nocivă politică ar consta în acordarea de

„locuri de muncă prin intermediul lucrărilor publice, la salarii relativ scăzute, astfel încât lucrătorii să își dorească mutarea, imediat ce vor putea, către alte ocupații, mai bine remunerate, iar nu prin încurajarea directă a unor anumite tipuri de investiții sau a unor genuri similare de cheltuieli publice, care îi vor atrage pe lucrători către locuri de muncă pe care ei le consideră permanente, dar care vor dispărea îndată ce sursa cheltuielilor seacă.” (Hayek, „The Campaign against Keynesian Inflation”, p. 212)

Riscul unei astfel de concesii este însă acela că, în sistemele democratice actuale, ea va fi aproape cu siguranță exploatată de politicieni într-un mod mai puțin riguros, pentru a-și justifica măsurile de intervenție pe parcursul oricărei recesiuni economice. O soluție posibilă ar fi aceea de a include ca articol în constituție principiul unui buget echilibrat, susținut de experții clasici din domeniul finanțelor publice. De vreme ce, pentru modificarea articolului, ar fi necesar acordul tuturor forțelor politice, iar acest lucru ar avea loc doar în cazul unei aprecieri unanime în ceea ce privește natura „critică” a situației, ar putea fi diminuat riscul unei aplicări nejustificate a măsurilor artificiale expansioniste pe timp de criză.

[54] Faptul că noile crize se repetă, la o distanță de câțiva ani, arată că ele sunt cauzate de procesul de expansiune a creditului, care generează fărăexcepție reajustările spontane studiate în această carte. În absența expansiunii creditului, crizele economice ar fi evenimente izolate, particulare, și ar proveni doar din fenomene neobișnuite de natură fizică (recolte slabe, cutremure de pământ etc.) sau de natură socială (războaie, revoluții etc.). Ele nu ar emerge cu regularitatea și pe aria geografică, cu care suntem obișnuiți în prezent.

[55] „În perioada boom-ului se vorbește despre afaceri bune, despre prosperitate, despre avânt. Urmarea sa inevitabilă, reajustarea condițiilor la datele reale ale pieței, se numește criză, sincopă, perioadă de afaceri proaste, depresiune. Oamenii se revoltă împotriva ideii că elementul perturbator este de găsit în malinvestițiile și supraconsumul din perioada de boom și că orice asemenea boom indus pe cale artificială este dinainte condamnat.” (Mises, Human Action, p. 575)

Astfel, constituie o eroare gravă a crede că avuția reală este distrusă prin prăbușirea pieței bursiere, care prefațează criza. Dimpotrivă, distrugerea economică se petrece mult mai devreme, sub forma malinvestiției generalizate din faza anterioară, aceea a avântului creditului. Căderea care are loc pe piața bursieră indică doar faptul că agenții economici au devenit conștienți, în cele din urmă, de acest fenomen. Vezi de asemenea secțiunea 14.

[56] Efectul expansiunii creditului este cu atât mai nociv, cu cât agenții economici sunt mai obișnuiți cu o economie austeră, a cărei creștere depinde în exclusivitate de economisirea voluntară. Tocmai în aceste împrejurări este expansiunea creditului cea mai vătămătoare. În condițiile actuale însă, când boom-urile artificiale alternează cu recesiunile, agenții economici încep să învețe din experiență, iar efectele expansioniste ale acordării creditelor sunt tot mai reduse sau sunt atinse doar cu costul injectării unor volume crescătoare de credit la o rată ascendentă.

[57] William D. Nordhaus, „The Political Business Cycle”, Review of Economic Studies 42, nr. 130, aprilie 1975, p. 169-190. Vezi de asemenea Edward R. Tufte, Political Control of the Economy, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1978; și C. Duncan MacRae, „A Political Model of the Business Cycle”, publicat în Journal of Political Economy 85, 1977, p, 239-263. Vezi și capitolul 9, nota 56.

[58] Mises, Human Action, p. 578.

[59] O altă funcție esențială a pieței bursiere și a pieței opțiunilor și a tranzacțiilor la termen a fost evidențiată de Ludwig M. Lachmann, în acord cu cea mai strictă tradiție a Școlii Austriece, el afirmând că

„Bursa, prin facilitarea schimbului de cunoaștere, tinde să pună în armonie așteptările unui mare număr de persoane, făcându-le cel puțin mai consistente decât ar fi fost altminteri; iar prin continua reevaluare a fluxurilor de venituri, ea promovează schimbările compatibile de capital și, în consecință, progresul economic.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 71, subl. n.)

[60] Este important să subliniem că sectorul bancar a uzurpat în mare măsură acest rol semnificativ al pieței bursiere. Din moment ce sectorul bancar poate să expandeze creditul, să genereze depozite și să le adauge dobândă, acesta a devenit mijlocul cel mai utilizat pentru investirea excedentului temporar de numerar. Acesta este un lucru foarte nociv, întrucât face posibilă o creștere încă și mai amplă a expansiunii creditului, însoțită de efectele negative pe care deja le cunoaștem. Dacă însă un excedent de numerar ar fi plasat pe piața bursieră, aceasta ar conduce la o sporire reală a economisirii voluntare, ceea ce ar permite alungirea proceselor investiționale, și nici o criză inevitabilă ulterioară nu i-ar mai forța pe antreprenori să pună capăt acestor procese (cu toate acestea, cei care economisesc nu ar avea niciodată garanția că, la vânzarea titlurilor, vor primi aceeași sumă monetară cu cea pe care au achitat-o la cumpărarea lor). O critică des întâlnită la adresa pieței bursiere se referă la faptul că mărimea sa redusă și dezvoltarea înceată duc inevitabil la extinderea rolului băncilor în finanțarea proiectelor de producție. Acum suntem în măsură să înțelegem că această critică nu este justificată. În realitate, lucrurile stau exact pe dos: capacitatea băncii de finanțare a proiectelor investiționale pe calea expansiunii creditului, neacoperite de o economisire reală, este exact ceea ce dă băncilor rolul principal în procesul de investire. Piața bursieră își pierde din importanță în cadrul acestui proces și se transformă într-o piață secundară, care, pe parcursul ciclului, urmează liniile directoare trasate de sectorul bancar.

[61] Doar o reducere subită, puțin probabilă, a ratei sociale a preferinței de timp ar determina indicii pieței bursiere, în absența expansiunii creditului, să urce la un nou nivel, stabil, pornind de la care s-ar putea produce cel mult o creștere înceată, graduală a pieței bursiere. Astfel, boom-urile și euforia prelungite la nesfârșit pe piața bursieră sunt întotdeauna artificiale și alimentate de expansiunea creditului. Mai mult, asemenea episoade de euforie încurajează populația să amâne pe termen scurt consumul și să își investească deținerile monetare pe piața bursieră, făcând ca, atâta vreme cât durează anticipările privind boom-urile pieței bursiere, întreținute de expansiunea creditului, criza și recesiunea să poată fi amânate. Exact așa s-a întâmplat la sfârșitul anilor 1990, înaintea ajustării severe a pieței bursiere din 2000-2001.

[62] Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 92. Această carte este esențială pentru înțelegerea impactului exercitat de ciclu asupra pieței bursiere.

[63] „Profiturile realizate la bursă pe parcursul unor astfel de perioade de apreciere în termeni monetari a capitalului, care nu corespunde unei creșteri proporționale a capitalului dincolo de mărimea care este necesară reproducerii echivalentului venitului curent, nu constituie venit, iar utilizarea lor în scopuri de consum duce necesarmente la o distrugere a capitalului.” (F.A. Hayek, „The Maintenance of Capital”, Economica 2, august 1934)

Acest articol apare în Profits, Interest and Investment, p. 83-134, capitolul 3. Fragmentul de mai sus se găsește la p. 133.

[64]Indiferent de declanșatorul său istoric concret, criza bursieră va irumpe când se reduce expansiunea creditului, deoarece, după cum afirmă Fritz Machlup,

„Rezultatul cel mai probabil în acest caz este un declin rapid al prețurilor titlurilor de valoare. Într-adevăr, prețurile mai ridicate ale acțiunilor vor favoriza o nouă ofertă de titluri de valoare, iar corporațiile, care doresc să tragă foloase de pe urma prețurilor mai mari pentru a retrage fonduri de la bursă pe care să le folosească la investițiile reale, vor constata că nu există nici un fel de fonduri suplimentare pe care să le încaseze.” (Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 90)

[65] Lăsăm deoparte faptul de netăgăduit că în spatele unei largi părți a „agitației publice” în favoarea susținerii instituționale a pieței bursiere se află interesele unor numeroși deținători speculativi de titluri de valoare. De asemenea, este foarte relevant că atunci când izbucnește o criză bursieră, mijloacele de informare în masă transmit aproape în unanimitate mesaje de „liniștire”, care insistă că fenomenul este tranzitoriu și „nejustificat”, și sfătuiesc populația nu numai să se abțină de la a scăpa de acțiunile pe care le deține, ci și de a profita de situație prin achiziționarea mai multor titluri de valoare la un preț bun. Vocile discordante ale celor cu opinii diferite asupra fenomenului și care sunt de părere că este mai înțeleaptă vânzarea – iar, în situații de criză, acestea reprezintă de fapt majoritatea celor care intră pe piață – sunt întotdeauna aduse la tăcere în mod discret și convenabil.

[66] De pildă, exact înaintea crahului bursier din 24 octombrie 1929, pe 17 octombrie 1929, Irving Fisher însuși susținea cu aplomb că „ne aflăm pe un «platou mai înalt» al prețurilor de la bursă”, deja bine consolidat și care nu ar mai trebui să scadă. Vezi comentariile pe care le-a oferit publicației Commercial & Financial Chronicle, care au apărut pe 26 octombrie 1929, p. 2618-2619. Citat de Benjamin M. Anderson, Economics and the Public Welfare: A Financial and Economic History of the United States, 1914-1946, Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1979, p. 210. Wesley C. Mitchell, R.G. Hawtrey și chiar John Maynard Keynes au comis aceeași eroare ca Fisher. Vezi Skousen, „Who Predicted the 1929 Crash?”, p. 254-257 (vezi și nota 100 de mai jos).

[67]„Acest lucru este evident la bursă, care scontează fluxurile viitoare de venituri folosindu-se de rata actuală a dobânzii. O piață sensibilă și bine informată care trece prin experiența spectaculoasă a unui boom puternic va nutri, bineînțeles, suspiciuni legate de veniturile viitoare și costul proiectelor prezente. Dar nu trebuie să ne îndoim că, dacă nu se întâmplă așa, o rată crescută a dobânzii va accentua puternic factorul de scontare și, astfel, va aplana optimismul excesiv.” (Lachmann, Capital and its Structure, p. 124-125)

Lachmann explică importanța mare a pieței bursiere și a piețelor futures în propagarea cunoașterii și informației dispersate a diferiților agenți economici, amplificând astfel coordonarea inter- și intratemporală dintre aceștia. Așadar, atât piața bursieră, cât și piețele futures facilitează coordonarea și stabilitatea economică, câtă vreme ele nu sunt distorsionate de impactul inflaționist al expansiunii creditului. În orice caz, piețele futures vor fi primele care vor anticipa fazele succesive ale ciclului afacerilor. Chiar dacă nu se întâmplă așa, evenimentele înseși (o creștere a ratelor dobânzii, pierderi contabile în industriile producătoare de bunuri de capital etc.) vor pune capăt, în cele din urmă, boom-ului prin care trece piața bursieră și vor precipita apariția crizei economice.

[68] Aceasta se întâmplă cu recesiunea actuală (2001) din Japonia.

[69]În consecință, nu ar trebui să ne surprindă că etapa de însănătoșire economică asociază o reducere relativă a prețului bunurilor și serviciilor de consum și, prin urmare, a prețului acțiunilor listate care corespund companiilor aflate în vecinătatea ultimei etape din structura de producție, cu o creștere a prețului acțiunilor companiilor care activează la distanță față de consum. După cum precizează Fritz Machlup,

„Deplasarea cererii dinspre bunurile de consum către acțiuni înseamnă «economisire». Se presupune de obicei că o schimbare semnificativă a prețului nu are loc numai între bunurile de consum și acțiuni, ci și între bunurile de consum și bunurile de producție. Ar putea părea ciudat că scăderea prețului la bunurile de consum corespunde cu două categorii de lucruri în același timp. Dar nu e complicat deloc, pentru că o creștere a prețurilor titlurilor bunurilor de capital poate, de fapt, să implice creșterea prețurilor bunurilor de capital înseși.(Machlup, The Stock Market, Credit and Capital Formation, p. 70-71)

[70]„O creștere continuă a prețurilor acțiunilor nu poate fi explicată de îmbunătățirea condițiilor de producție sau de o economisire voluntară amplificată, ci doar de o ofertă inflaționistă a creditului. Un boom de durată poate să rezulte doar dintr-o ofertă inflaționistă a creditului.” (Ibid., p. 99 și 290)

[71] Tugan-Baranovsky, Industrial Crises in Contemporary Britain. Ediția spaniolă a fost inclusă în Lecturas de economía política, Francisco Cabrillo, ed., Minerva Ediciones, Madrid, 1991, p. 190-210. Vezi de asemenea capitolul 7, nota 87.

[72] Fragment preluat din ediția spaniolă. Ibid., p. 205; subl. n.

[73]„În literatura germană, idei similare au fost introduse în principal prin intermediul scrierilor lui Karl Marx. Pe acesta se fundamentează lucrarea lui M. v. Tugan-Baranovsky, care, la rândul ei, a furnizat punctul de plecare pentru opera de mai târziu a profesorului Spiethoff și a profesorului Cassel. Cu greu putem supraestima gradul în care teoria elaborată în aceste conferințese asemănă cu cea a ultimilor doi autori menționați, îndeosebi cu teoria profesorului Spiethoff.” (Hayek, Prices and Production, p. 103)

Vezi de asemenea Hayek, The Pure Theory of Capital, p. 426. Despre Tugan-Baranovsky și conținutul tezei sale de doctorat, The Industrial Crises in Contemporary Britain, vezi articolul biografic referitor la acest autor al lui Alec Nove, publicat în The New Palgrave: A Dictionary of Economics, John Eatwell, Murray Milgate și Peter Newman, ed., Macmillan, Londra, 1987, vol. 4, p. 705-706. Eroarea existentă în toate aceste doctrine ale „disproporționalității” rezidă în aceea că ele omit originea ei monetară și intervenționistă – sub forma operațiunilor privilegiate ale sistemului bancar –, nu recunosc tendința antreprenorială de a detecta și a corija neconcordanțele (aceasta în lipsa intervenției statului) și presupun, de asemenea, cu naivitate, că autoritățile economice guvernamentale posedă o cunoaștere mai profundă a acestor efecte comparativ cu rețeaua antreprenorilor care activează în mod liber pe piață. Vezi Mises, Human Action, p. 582-583.

[74] Hayek, Monetary Theory and the Trade Cycle, p. 189-190. În 1929, tânărul Hayek adăuga că, în opinia sa, un sistem bancar rigid ar preveni crizele, dar „stabilitatea sistemului economic ar fi obținută cu prețul frânării progresului economic”. El conchide:

„Nu este exagerat să afirmăm că nu numai punerea unei asemenea proiect în practică, în condițiile actuale de iluminare economică a populației, ar fi imposibilă, ci și justificarea sa teoretică ar fi îndoielnică.” (Ibid., p. 191)

Hayek însuși recunoștea că în această concluzie se baza mai mult pe intuiție și pe factori de natură extra-economică decât pe un studiu teoretic riguros, astfel încât nu ne surprinde că doar câțiva ani mai târziu, în Prices and Production și în Monetary Nationalism and International Stability, își schimbă părerea și propune o masă monetară constantă și susține propunerea impunerii unei rezerve de 100% în activitatea bancară. În „Hayek, Business Cycles and Fractional Reserve Banking: Continuing the De-Homogenization Process”, The Review of Austrian Economics 9, nr. 1, 1996, p. 77-94, Walter Block și Kenneth M. Garschina adresează o critică penetrantă acestor afirmații ale tânărului Hayek, făcute în 1929. La o privire mai atentă însă, este posibil să înțelegem într-un mod diferit aserțiunile lui Hayek. El a propus, încă din 1925, ca soluție radicală împotriva ciclurilor economice, revenirea la prescripțiile Legii cartei bancare din 1844 (Bank Charter Act) și restabilirea cerinței de menținere a unei rezerve de 100% la depozitele la vedere păstrate de bănci. Astfel, ar fi probabil mai înțelept să interpretăm afirmațiile lui Hayek făcute în 1929 (în Monetary Theory and the Trade Cycle) în contextul unei prelegeri susținute în fațaVerein für Sozialpolitik, [Societatea pentru politici sociale – n.t.] care a avut loc în Zurich, în septembrie 1928, mai degrabă decât asociindu-le altor studii de cercetare ale sale. (Această prelegere a constituit baza cărții sale din 1929.) Discursul lui Hayek a fost supus unei examinări riguroase de către profesori prea puțin înclinați să accepte niște concluzii pe care ei le considerau ca fiind prea originale sau revoluționare. Adoptarea de către Hayek a cerinței privind rezerva de 100% se găsește pentru prima dată la nota 12 din articolul său „The Monetary Policy of the United States after the Recovery from the 1920 Crisis”, p. 29 (vezi de asemenea nota 94 de mai jos). Concesia eronată și de scurtă durată pe care Hayek a făcut-o la adresa presupusului efect benefic al expansiunii creditului asupra inovației tehnologice amintește de inflaționismul naiv, implicit în cartea lui Joseph Schumpeter, Theory of Economic Development. În „Introduccíon”, scrisă de José Antonio Aguirre la ediția spaniolă a cărții lui Böhm-Bawek, Capital and Interest, vol. 2: Positive Theory of Capital (Teoría positiva del capital), Ediciones Aosta/Unión Editorial, Madrid, 1998, p. 19-22, găsim o evaluare critică excepțională a naturii neortodoxe a lui Schumpeter, văzute din perspectiva teoriei austriece a capitalului și a ciclului afacerilor.

[75] De fapt, Marx însuși a considerat drept „utopice” versiunile intervenționiste și sindicaliste ale socialismului, susținând chiar că legislația muncii și cea privitoare la bunăstare (welfare), care urmărea să aducă foloase muncitorilor, ar fi invariabil ineficientă. În acest sens, el a acceptat în totalitate argumentele școlii clasice împotriva reglementării etatice a economiei de piață. Poziția lui Marx referitoare la această chestiune nu micșorează în nici un caz faptul că marxismul, în mare măsură fără intenție, a reprezentat forța ideologică principală din spatele mișcărilor „reformiste” care au justificat intervenția pe piața muncii.

[76] Am dedicat în întregime cartea Socialismo, cáculo económico y función empresarial obiectivului de a demonstra de ce anume este îi imposibil unui sistem de socialism real să exercite un efect coordonator prin intermediul indicațiilor sale, chiar în cele mai favorabile condiții.

[77]„Pe un dictator nu-l preocupă să știe dacă masele aprobă sau nu deciziile lui cu privire la cât să fie alocat consumului curent și cât să fie alocat investițiilor adiționale. Dacă dictatorul investește mai mult, reducând astfel mijloacele disponibile pentru consumul curent, populația trebuie să mănânce mai puțin și să nu comenteze. Nu apare nici o criză pentru că supușii nu au nici un prilej de a-și manifesta insatisfacția. Acolo unde nu există nici un fel de afaceri, afacerile nu pot merge nici bine, nici rău. Pot exista moarte prin inaniție și foamete, dar nu poate exista o depresiune, în accepțiunea în care întrebuințăm acest termen atunci când avem de-a face cu o economie de piață. Acolo unde indivizii nu sunt liberi să aleagă, ei nu pot să protesteze împotriva metodelor întrebuințate de către cei ce dirijează cursul activităților productive.”(Mises, Human Action, p. 565-566)

[78] Printre alții, Tomask Stankiewicz, în articolul său „Investment under Socialism”, Communist Economies 1, nr. 2, 1989, p. 123-130. Vezi de asemenea cartea lui Jan Winiecki, The Distorted World of Soviet-Type Economies, Routledge, Londra, 1988 și 1991.

[79] Creșterea masivă a deficitelor bugetare a reprezentat o trăsătură comună a anilor 1980 (mai cu seamă în Spania) și a contribuit la prelungirea perioadelor expansioniste și la amânarea și agravarea recesiunilor rezultante. Efectele negative ale acestor deficite indirect monetizate s-au adăugat consecințelor dăunătoare ale expansiunii creditului, urmarea fiind o malajustare și mai accentuată a alocării resurselor și amânarea inițierii reajustării care se impunea.

[80] Un rezumat al analizei critice a metodologiei pozitiviste, cât și a celei mai relevate bibliografii a sa, poate fi găsit în articolul nostru, „Método y crisis en la ciencia económica”, Hacienda pública espańola, nr. 74, 1982, p. 33–48, republicat în Jesús Huerta de Soto, Estudios de economía política, Unión Editorial, Madrid, 1994,

cap. 3, p. 59–82. Vezi și articolul nostru „The Ongoing Methodenstreit

of the Austrian School”, p. 75–113. Ideile metodologice ale Școlii austriece s-au format în paralel cu desfășurarea dezbaterii asupra calculului economic socialist, iar critica metodologiei pozitiviste poate fi considerată cel mai interesant rezultat secundar al acestei dezbateri. Din aceleași motive pentru care socialismul este o eroare intelectuală (imposibilitatea obținerii informației practice necesare într-o formă centralizată), în economie nu este posibilă observarea directă a faptelor empirice, nici confruntarea empirică a teoriilor, nici, pe scurt, efectuarea previziunilor concrete, în timp și spațiu, privind cele ce urmează să se întâmple. Lucrurile stau astfel deoarece obiectul de studiu al Științei economice este constituit de ideile și cunoașterea pe care le dețin și creează ființele umane privitor la acțiunile lor, iar această informație se află în continuă schimbare, este foarte complexă și nu se poate măsura, observa sau cuprinde de către un om de știință (și nici de către un organ de planificare centrală). Dacă ar fi posibilă măsurarea evenimentelor sociale și confruntarea empirică a teoriile economice, atunci ar fi posibil și socialismul, și viceversa, socialismul este imposibil din aceleași motive pentru care metodologia pozitivistă este inaplicabilă. „Faptele” realității sociale, datorită naturii lor „spirituale”, nu pot fi decât interpretate dintr-o perspectivă istorică, iar pentru aceasta trebuie întotdeauna să dispunem de o teorie preexistentă. A se vedea mai mult asupra acestor aspecte interesante și polemice în cele 33 de surse bibliografice ale articolului nostru, „Método y crisis en la ciencia económica”, în special cartea lui Mises, Theory and History, Yale University Press, New Haven, Conn., 1957, articolul lui Hayek, ”The Facts of the Social Sciences”, în Individualism and Economic Order, p. 57-76 și The Counter-Revolution of Science, Free Press, Glencoe, Ill., 1952; Liberty Press, Indianapolis, Ind., 1979. O explicație favorabilă și temperată a paradigmei metodologice austriece se poate găsi în Bruce Caldwell, Beyond Positivism: Economic Methodology in the Twentieth Century, George Allen and Unwin,

Londra, 1982; a doua ed., Routledge, Londra, 1994, în special paginile 117-138.

[81] Aceste observații importante, despre dificultatea testării empirice a teoriilor economice, în special a teoriei ciclului, au fost făcute de Hayek în discursul de primire a premiului Nobel, în data de 11 decembrie 1974. Vezi articolul său, „The Pretence of Knowledge”, The American Economic Review, decembrie 1989, p.3. În acest articol, Hayek concluzionează:

„Faptul care, probabil, constituie adevărata cauză a șomajului extensiv a fost ignorat de către majoritatea cu mentalitate scientistă a economiștilor, deoarece acțiunea sa nu a putut fi confirmată prin relații observabile direct între mărimi măsurabile, iar atenția acordată aproape exclusiv fenomenelor superficiale, dar măsurabile cantitativ, a produs o politică ce a înrăutățit starea de fapt.”(p. 5)

[82] Carlo M. Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1982; și Money in Sixteenth-Century Florence, University of California Press, Berkeley, 1989.

[83] R.C. Mueller, „The Role of Bank Money in Venice: 1300-1500”, p. 47-96. Mai recent, The Venetian Money Market: Bank, Panics, and the Public Debt, 1200-1500.

[84] După Carlo Cipolla, „băncile din acea perioadă erau deja suficient de dezvoltate pentru a crea monedă, nu numai de a-i crește acesteia viteza de circulație”. Cipolla, The Monetary Policy of Fourteenth-Century Florence, p. 13.

[85] Ibid., p. 48.

[86] Cipolla, Money in Sixteenth-Century Florence, p. 106.

[87] Ibid., p. 111.

[88] Vezi articolul lui Hayek, „First Paper Money in Eighteenth Century France”, constituind capitolul 10 al cărții The Collected Works of F.A.Hayek, vol. 3: The Trend of Economic Thinking, p. 155–76. Vezi și Kindleberger, A Financial History of Western Europe, p. 98 urm.

[89] Vezi Rothbard, The Panic of 1819: Reactions and Policies. O altă contribuție importantă pe care a făcut-o Rothbard prin această carte este sublinierea modului în care criza a generat o polemică la înalt nivel teoretic asupra rolului băncii. El arată cum a apărut un număr mare de politicieni, jurnaliști și economiști care au fost în stare să diagnosticheze corect originile crizei și au propus măsuri adecvate pentru evitarea unor viitoare crize, iar toate acestea s-au petrecut cu mulți ani înainte ca Torrens și alți englezi să dezvolte principiile Currency School. Printre cele mai faimoase personalități care au identificat originea relelor economice în expansiunea creditului, putem aminti pe Thomas Jefferson, Thomas Randolph, Daniel Raymond, Senatorul Condy Raguet, John Adams și Peter Paul de Grand, care au ajuns până la a susține cerința ca băncile să urmeze modelul Băncii din Amsterdam și să mențină tot timpul un coeficient al rezervelor de 100% (p.151).

[90] Tortella subliniază, citându-l pe Vicens, cum criza Spaniolă din 1866 „a stat la originea proverbialei neîncrederi a afaceriștilor catalani în bănci și marile corporații”. Vezi Gabriel Tortella-Casares, Banking, Railroads, and Industry in Spain 1829–1874 , Arno Press, New York, 1977, p. 585. Pentru mai multe informații despre economia spaniolă în această perioadă, vezi Juan Sardá, La política monetaria y las fluctuaciones de la economía espańola en el siglo XIX, Ariel, Barcelona 1970; 1^a ed., Madrid: C.S.I.C., 1948), în special p. 131–151.

[91] Pentru un tratament istoric mai detaliat al crizelor și ciclurilor economice care au avut loc de la începutul Revoluției Industriale până la Primul Război Mondial, a se vedea, de exemplu, Maurice Niveau, Historia de los hechos económicos contemporáneos, tradus în spaniolă de Antonio Bosch Doménech, Editorial Ariel, Barcelona, 1971, p. 143–60.

[92] Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 145–57. Citatul de mai sus se găsește la p. 146.

[93] Rothbard, America’s Great Depression, p. 88, coloana 4. Rothbard analizează în detaliu toate particularitățile procesului inflaționist, mai exact, corespondența lor cu politica intenționată a Rezervei Federale, susținută, printre alții, de Secretarul Trezoreriei, William G. McAdoo, pentru care

„scopul principal al Legii Rezervei Federale era acela de a modifica și întări sistemul nostru bancar astfel încât fondurile mai mari cerute de nevoile afacerilor și agriculturii să se ivească aproape automat și la rate ale dobânzii atât de mici încât să stimuleze, să protejeze și să dea prosperitate oricărei afaceri legitime. (p.113)

Vezi, de asemenea, George A. Selgin „The «Relative» Inflation of the 1920’s”, în Less Than Zero, p. 55–59.

[94] Milton Friedman și Anna J. Schwartz, A Monetary History of the United States, 1867–1960, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1963, p. 710–12 (Tabel A-1, coloana 8). În capitolul pe care îl dedică anilor 1920, Friedman și Schwartz arată că una din noutățile cele mai importante ale acelei perioade era aceea că, pentru prima dată în istorie, s-a decis a se folosi

„puterea băncii centrale pentru păstrarea stabilității economice interne, pentru o balanță echilibrată a plăților externe, cât și pentru prevenirea și temperarea crizelor de natură strict financiară. În retrospectivă, putem vedea că acesta a constituit un pas mare către asumarea de către guvern a responsabilității explicite și neîntrerupte pentru asigurarea stabilității economice.” (p. 240)

Cu toate că Friedman și Schwartz pun degetul pe rană făcând această observație, insuficiența analizei monetariste cu care își interpretează datele îi face să considere că Marea Depresiune din 1929 se datorează politicii monetare greșite pe care Rezerva Federală a dus-o pornind de la această dată și nu, după cum arată Școala austriacă, expansiunii creditului din anii douăzeci, a cărei influență asupra structurii productive este privită de sus, și până la urmă neînțeleasă, de către Friedman și Schwartz.

[95] F.A. Hayek, „The Monetary Policy of the United States after the

Recovery from the 1920 Crisis”, cap. 1 din Money, Capital and Fluctuations, p. 5–32. Acest articol este extras dintr-o versiune germană mult mai amplă, care a fost publicată în 1925 în Zeitschrift für Volkswirtschaft und Sozialpolitik (n. 5, 1925, vol. 1–3, p. 25–63, și vol. 4–6, p. 254–317). Este de semnalat că în nota 4 a acestui articol (p. 27-28), Hayek expune pentru prima dată argumentul esențial pe care îl dezvoltă în Prices and Production, bazându-se pe lucrările lui Mises. De asemenea, în nota 12 a acestui articol se găsește prima afirmație explicită în favoarea restabilirii unei cerințe de rezervă 100% pentru activitatea bancară. Hayek afirmă că

„Problema prevenirii crizelor ar fi primit o soluționare radicală dacă ideea fundamentală a Legii lui Peel ar fi dus consecvent la cerința unei acoperiri 100% în aur atât a depozitelor bancare cât și a bancnotelor.” (p. 29)

[96] Hayek, Money, Capital and Fluctuations, p. 17.

[97] Cu alte cuvinte, această perioadă a fost, într-adevăr, marcată de o „inflație” mare, dar s-a manifestat în sectorul activelor financiare și a bunurilor de capital, nu în cel al bunurilor de consum (Rothbard, America’s Great Depression, p. 154). În articolul „The Federal Reserve as a Cartelization Device: The Early Years: 1913–1930”, cap. 4 din Money in Crisis, Barry N. Siegel, ed., p. 89–136, Murray Rothbard ne oferă o relatare fascinantă a evoluției politicii Rezervei Federale între anii 1913 și 1930, alături de o analiză a cooperării strânse, legate de expansiunea creditului, dintre Strong, guvernatorul Rezervei Federale și Montagu Norman, guvernatorul Băncii Angliei, încununate de operațiunile masive de piață deschisă care au avut loc în anii douăzeci cu scopul de a crește masa monetară americană pentru a sprijini Regatul Unit în chestiunea deflației autoprovocate.

[98] Ralph G. Hawtrey, The Art of Central Banking, Longman, Londra, 1932, p. 300. Rothbard îl descrie pe Hawtrey ca „geniu rău al anilor 1920”. Rothbard, America’s Great Depression, p. 159. Eroarea cea mai gravă a lui Fisher, Hawtrey și a restului economiștilor „stabilizaționiști” este neînțelegerea rolului principal al monedei, acela de a servi ca vehicul al exercitării creative a funcției antreprenoriale, de a lăsa viitorul deschis pentru toate posibilitățile creative ale acțiunii umane. Pentru aceasta, cererea de bani și puterea sa de cumpărare nu trebuie niciodată să înceteze să fluctueze. După cum afirmă Mises,

„Nici neutralitatea banilor nici stabilitatea puterii lor de cumpărare nu sunt compatibile cu universul real, al acțiunii și al schimbării neîncetate, cu sistemul economic ce nu poate fi rigid. O lume de tipul celei pe care o presupun condițiile necesare de existență ale unei monede neutre și stabile ar fi o lume lipsită de acțiune.” (Mises, Human Action, p. 419)

[99] Potrivit lui Phillips, McManus și Nelson, „Rezultatul a ceea ce a fost, probabil, cel mai mare experiment de stabilizare a nivelului prețurilor din istorie s-a dovedit a fi, pur și simplu, cea mai mare depresiune.” Phillips, McManus și

Nelson, Banking and the Business Cycle, p. 176.

[100] Pe 17 octombrie 1929, Fisher afirma: „Cotațiile au atins ceea ce pare a fi un platou permanent înalt”. Anderson, Economics and the Public Welfare, p. 210. În pasionanta biografie a lui Robert Loring Allen, Irving Fisher: A Biography, Blackwell, Oxford, 1993, se poate citi despre averea pe care a făcut-o Fisher dezvoltând o mașină de calcul, incapacitatea sa de a explica teoretic evenimentele pe care le-a trăit și de a prevedea crahul bursier în care a pierdut, practic, totul. Aceste grave erori de previziune explică pierderea de prestigiu academic și popular pe care a suferit-o, precum și faptul că teoria sa ulterioară despre cauzele Marii Depresiuni nu a prea fost luată în serios. Vezi Robert W. Dimand“, Irving Fisher and Modern Macroeconomics”, American Economic Review 87, nr. 2, mai 1997, p. 444.

[101] Elmus Wicker, The Banking Panics of the Great Depression, Cambridge University Press, Cambridge, [1996] 2000.

[102] Murray N. Rothbard își încheie astfel analiza dedicată Marii Depresiuni:

„Teoria economică arată că doar inflația guvernamentală poate genera ciclul de avânt și prăbușire, și că inflația și alte măsuri intervenționiste vor prelungi și agrava depresiunea. Iluziei unei epoci de laissez-faire i-am opus demonstrația faptului că intervenția guvernului este cea care a generat găunosul boom al anilor 1920 și am arătat cum noul mandat al lui Hoover a agravat Marea Depresiune prin masive măsuri de imixtiune. Vina Marii Depresiuni, trebuie ridicată, la urma urmei, de pe umerii economiei pieței libere, și pusă la locul cuvenit: în pragul politicienilor, birocraților și masei de economiști «luminați». Iar în orice altă depresiune, trecută sau viitoare, lucrurile au stat și vor sta așijderea.” (Rothbard, America’s Great Depression, p. 295).

Nu am făcut referire la desfășurarea europeană a Marii Depresiuni, a cărei analiză poate fi găsită în cartea lui Lionel Robbins The Great Depression, 1934. Într-o lucrare recentă, The Credit-Anstalt Crisis of 1931, Cambridge University Press, Cambridge, 1991, Aurel Schubert oferă o relatare clară a crizei sistemului bancar austriac (cu toate că teoria subiacentă lasă de multe ori de dorit).

[103] Într-un articol care analizează datele crizelor apărute între 1961 și 1987, Milton Friedman afirmă că nu se observă nici o corelație între nivelul unei expansiuni și contracția ulterioară și concluzionează că rezultatele „pun serios la îndoială acele teorii care văd sursa unei depresiuni profunde în excesele expansiunii precedente (teoria misesiană a ciclului constituie un exemplu clar)”. Vezi Milton Friedman, „The «Plucking Model» of Business Fluctuations Revisited”, Economic Inquiry 31, aprilie 1993, p. 171–77 (citatul de mai sus se găsește la p. 172). Cu toate acestea, interpretarea pe care Friedman o dă evenimentelor și propriei adaptări a teoriei economice nu este corectă din următoarele motive: (a) Friedman folosește mărimile PIB-ului ca indicator al evoluției ciclului, însă acestea, după cum știm, ascund aproape jumătate din venitul social brut, reprezentând valoarea produselor intermediare, cea care fluctuează cel mai mult de-a lungul ciclului; (b) teoria austriacă arată o corelație între expansiunea creditului, malinvestirea microeconomică și recesiunea ulterioară și nu între expansiunea economică și recesiune, ambele măsurate cu ajutorul unui agregat, PIB-ul, care ascunde ceea ce se întâmplă de fapt; (c) Friedman ia în calcul o perioadă foarte scurtă (1961-1987), în care, pe deasupra, orice semn de recesiune a fost contracarat cu politici expansive energice care au scurtat recesiunile următoare, cu excepția celor două cazuri menționate în text (criza de la sfârșitul anilor șaptezeci și începutul anilor nouăzeci), când economia a căzut în capcana stagflației. Mulțumiri lui Mark Skousen, pentru accesul la bogata sa corespondență privată cu Milton Friedman pe această temă. Vezi și demonstrația compatibilității perfecte dintre datele agregate ale lui Friedman și teoria austriacă a ciclului economic, în Garrison, Time and Money, p. 222–235.

[104] William N. Butos, “The Recession and Austrian Business Cycle Theory: An Empirical Perspective”, în Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară și vară 1993. Butos ajunge la concluzia că teoria austriacă oferă o explicație analitică validă pentru expansiunea din anii optzeci și ulterioara criză a primilor ani nouăzeci. Un alt articol interesant care aplică teoria austriacă la ultimul ciclu economic aparține lui Roger W. Garrison, “The Roaring Twenties and the Bullish Eighties: The Role of Government in Boom and Bust”, Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară și vară 1993, p. 259–76. De asemenea, în Spania, masa monetară a crescut în cea de-a doua jumătate a anilor optzeci foarte mult, de la 30 de miliarde de pesete în 1986, la aproape 60 de miliarde în 1992, când a și irupt o criză violentă („Banco de Espańa”, Boletín estadístico, August 1994, p. 17).

[105] Însăși Margaret Thatcher a admis într-un final, în autobiografia sa, că toate problemele economice ale Administrației sale au apărut când masa monetară și creditul s-au extins cu viteză prea mare și prețurile bunurilor de consum au urcat vertiginos. Thatcher, The Downing Street Years.

[106] Hughes, „The Recession of 1990: An Austrian Explanation”, p. 107–23.

[107] De exemplu, Lawrence H. White, „What has been Breaking U.S. Banks?”, p. 321–334 și Catherine England, „The Savings and Loan Debacle”, în Critical Review 7, nr. 2–3, primăvară și vară 1993, p. 307–20. În Spania, Antonio Torrero Mañas se remarcă prin La crisis del sistema bancario: lecciones de la experiencia de Estados Unidos, Editorial Cívitas, Madrid, 1993.

[108] Cea mai semnificativă concluzie în acest sens îi aparține lui Robert E. Hall:

„Modelele consacrate nu sunt de ajutor pentru înțelegerea acestei recesiuni, și probabil că nici a majorității celor precedente. Nu a existat o forță exterioară care să-și concentreze efectele, nici o coincidență a forțelor, în puținele luni ale sfârșitului de vară și toamnei anului 1990. Mai degrabă, pare să fi fost vorba de o cascadă a răspunsurilor negative în acea perioadă, declanșate, probabil, de invazia Kuwaitului de către Iraq și puseul prețului petrolului care a rezultat în august 1990.” (Hall, „Macrotheory and the Recession of 1990–1991”, American Economic Review, mai 1993, p. 275–79; citatul de mai sus se găsește la p. 278–279)

Constatarea că un autor atât de prestigios este atât de confuz cu privire la apariția și evoluția crizei anilor 1990 este descurajantă. Această situație ne spune multe despre starea jalnică în care se află teoria macroeconomică în prezent.

[109] Indexul Nikkei 225 al bursei din Tokyo a scăzut de la peste 30.000 de yeni, la începutul lui 1990, până la mai puțin de 12.000 de yeni în 2001, ulterior falimentelor unor bănci și firme bursiere (precum Hokkaido Takushoku, Sanyo și Yamaichi Securities, printre altele). Aceste falimente au afectat serios credibilitatea sistemului financiar japonez, căruia îi va trebui mult timp să și-o redobândească. În plus, criza bancară și bursieră japoneză a avut un grav efect de contagiune asupra celorlalte piețe asiatice (se remarcă falimentele Peregrine Bank of Hong Kong, Bangkok Bank of Commerce și Bank Korea First, între altele) și, în 1997, a existat pericolul răspândirii în restul lumii. O aplicare interesantă a teoriei austriece la recesiunea japoneză poate fi găsită în articolul lui Yoshito Suzuki, prezentat la reuniunea regională a Societății Mont Pèlerin, care s-a ținut la Cannes, Franța, în 25-30 septembrie 1994. Vezi și comentariile pertinente ale lui Hiroyuki Okon din Austrian Economics Newsletter,iarnă 1997, p. 6–7.

[110] Nu ne vom referi aici la efectul devastator pe care crizele economice și bancare l-au avut în țările în curs de dezvoltare (Venezuela, de exemplu) și asupra economiilor din fostul bloc socialist estic (Rusia, Albania, Letonia, Lituania, Republica Cehă, România etc.), care s-au lansat cu naivitate și fervoare în cursa expansiunii necontrolate a creditului. De exemplu, în Lituania, la sfârșitul lui 1995, după o perioadă de euforie, a irupt o criză bancară care a dus la închiderea a 16 dintre cele 25 de bănci ale țării, contracția subită a creditului, scăderea investițiilor, șomaj și nemulțumire socială. Același lucru poate fi spus și despre restul țărilor menționate (multe din cazuri fiind chiar mai grave).

[111] După cum am explicat în prefață, la momentul pregătirii ediției engleze a acestei cărți (2002-2003), avea loc o recesiune economică globală ce afecta concomitent Japonia, Germania și (foarte probabil) Statele Unite.

[112] Wainhouse, „Empirical Evidence for Hayek’s Theory of Economic Fluctuations”, p. 37-71. Vezi, de asemenea, articolul său intitulat „Hayek’s Theory of the Trade Cycle: The Evidence from the Time Series”, dizertație doctorală, New York University, 1982.

[113] Wainhouse afirmă:

„În multitudinea de teste disponibile ale cauzalității, noțiunea Granger de cauzalitate – în măsura în care nu necesită nici ca modelul să fie „adevărat”, nici să existe posibilitatea controlului – pare să ofere cele mai bune perspective pentru o aplicare de ordin practic.” (Wainhouse, „Empirical Evidence for Hayek’s Theory of Economic Fluctuations”, p. 55)

Wainhouse menționează următoarele articole de Granger, pe care își fundamentează propria testare empirică a teoriei austriece: Clive W.J. Granger, „Investigating Causal Relations by Econometric Models and Cross Spectral Methods”, Econometrica 37, nr. 3, 1969, p. 428 și urm.; precum și „Testing for Causality: A Personal Viewpoint”, Journal of Economic Dynamics and Control 2, nr. 4, noiembrie 1980, p. 330 și urm.

[114] În cartea sa Prices in Recession and Recovery, National Bureau of Economic Research, New York, 1936, Frederick C. Mills prezintă un alt studiu empiric relevant, care se concentrează pe anii Marii Depresiuni din 1929. Mills confirmă aici, din punct de vedere empiric, faptul că evoluția prețurilor relative pe durata perioadelor de criză, recesiune și însănătoșire economică care au succedat crahul din 1929 a fost similară celei evidențiate de teoria austriacă a ciclului afacerilor. Mai precis, Mills conchide că, pe parcursul depresiunii, „Materiile prime brute s-au ieftinit foarte mult; bunurile manufacturate, care de-obicei nu reacționează deloc prompt la presiunile înspre ieftinire, au rămas în urmă”. Cu privire la bunurile de consum, Mills precizează că acestea „s-au ieftinit într-o măsură mai mică decât media tuturor prețurilor mărfurilor”. Referitor la refacerea economică din 1934-1936, Mills afirmă că „prețurile materiilor prime industriale, alături de prețurile relativ ridicate ale bunurilor finale, i-au pus pe producători într-o poziție avantajoasă pe partea operațională” (p. 25-26, de asemenea p. 96-97, 151, 157-158 și 222).

O evaluare utilă a scrierilor lui Mills se găsește în cartea lui Skousen, The Structure of Production, p. 58-60.

[115] Valerie A. Ramey, „Inventories as Factors of Production and Economic Fluctuations”, American Economic Review, iulie 1989, p. 338-354.

[116] Mark Skousen, „I like Hayek: How I Use His Model as a Forecasting Tool”, material prezentat în cadrul întâlnirii generale a Societății Mont Pèlerin care a avut loc în 25-30 septembrie 1994 la Cannes, Franța, p. 10-11.

[117] Alte studii empirice au evidențiat, de asemenea, natura non-neutră a creșterii monetare și faptul că exercită un impact relativ mai mare asupra industriilor în care sunt produse preponderent bunurile durabile. Vezi, de exemplu, Peter E. Kretzmer, „The Cross-Industry Effects of Unanticipated Money in an Equilibrium Business Cycle Model”, Journal of Monetary Economics 23, nr. 2, martie 1989, p. 275–396; și Willem Thorbecke, „The Distributional Effects of Disinflationary Monetary Policy”, Jerome Levy Economics Institute Working Paper Nr. 144, George Mason University, Fairfax, Va., 1995. Tyler

Cowen, conchide în comentariul asupra acestor studii și a altora:

„Literatura dedicată schimbărilor sectoriale oferă unele dintre cele mai promițătoare dovezi în susținerea abordării austriece a ciclurilor de afaceri. Pledoaria empirică pentru non-neutralitatea monetară intersectorială este convingătoare și putem vedea chiar dovezi că șocurile monetare au efecte reale mai mari în industriile care produc bunuri foarte durabile.” (Tyler Cowen, Risk and Business Cycles: New and Old Austrian Perspectives, Routledge, Londra, 1997, cap. 5, p. 134)

[118] Mises, „Erorile explicațiilor nemonetare ale ciclului de afaceri”, în Human Action, p. 580-582.

Capitolul VI: Aspecte suplimentare privind teoria ciclului economic

Jesús Huerta de Soto

Discută Anulează răspunsul

Politica externă americană: punctul de cotitură, 1898-1919 – partea I

De ce să fii libertarian?

Filosofia Școlii austriece de economie

Originile filosofice ale Școlii austriece de economie

Prefață la Școala austriacă și paradigmele economice

Navigare

Caută în MisesRo

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Susține proiectele Institutului Mises

Contact

Cuprins

Capitolul VI: Aspecte suplimentare privind teoria ciclului economic

Jesús Huerta de Soto

Discută Anulează răspunsul

Citește mai mult

Politica externă americană: punctul de cotitură, 1898-1919 – partea I

De ce să fii libertarian?

Filosofia Școlii austriece de economie

Originile filosofice ale Școlii austriece de economie

Prefață la Școala austriacă și paradigmele economice

Newsletter MisesRo

Navigare

Caută în MisesRo

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Susține proiectele Institutului Mises

Contact

Cuprins

Etichete