Capitolul XI. Evaluarea fără calcul

1. Gradarea mijloacelor

Omul care acționează transferă evaluarea obiectivelor pe care le urmărește asupra mijloacelor.

Ceteris paribus, el atribuie cantității totale a diverselor mijloace aceeași valoare pe care o atribuie obiectivului pe care ele îl pot produce. Pentru un moment, putem lăsa deoparte timpul necesar pentru producerea obiectivului și influența sa asupra relației dintre valoarea scopurilor și cea a mijloacelor.

Gradarea mijloacelor, ca și cea a țelurilor, este un proces prin care a este preferat lui b. Ea constă în a prefera și a lăsa deoparte. Este o manifestare a judecății că a este dorit mai intens decât b. Gradarea face cu posibilă aplicarea de numere ordinale, dar nu se pretează la aplicarea de numere cardinale și la întrebuințarea operațiilor aritmetice bazate pe acestea. Dacă cineva îmi oferă posibilitatea să aleg între trei bilete la operă, la spectacolele Aida, Falstaff și Traviata și eu aleg Aida dacă am posibilitaea să aleg doar unul, iar dacă am posibilitatea să aleg încă unul mai aleg și Falstaff, prin aceasta fac o alegere. Aceasta înseamnă că, în condițiile date, eu prefer Aida față de Falstaff și Traviata; dacă n-aș putea să aleg decât un bilet, aș prefera Aida și aș renunța la Falstaff. Dacă numim vizionarea spectacolului Aida a, vizionarea lui Falstaff b, iar vizionarea Traviatei c, eu pot spune: prefer pe a lui b și pe b lui c.

Țelul imediat al acțiunii este adesea obținerea unor cantități numărabile și măsurabile de lucruri tangibile. În acest caz, omul are de ales între cantități numărabile; el preferă, de pildă, 15 r față de 7 p; dar, dacă ar avea de ales între 15 r și 8 p, ar putea să prefere 8 p. Am putea să exprimăm această stare de lucruri spunând că el atribuie o valoare mai scăzută la 15 r decât la 8 p, dar mai ridicată decât la 7 p. Aceasta revine la afirmația că el preferă pe a lui b și pe b lui c. Substituția lui a prin 8 p, a lui b prin 15 r și a lui c prin 7 p nu modifică nici înțelesul afirmației nici faptul pe care-l descrie ea. Ea nu face în nici un caz cu putință calculul, cu numere cardinale. Ea nu deschide posibilitatea calculului economic și a operațiunilor mentale bazate pe acesta. [p.201]

2. Ficțiunea trocului în teoria elementară a valorilor și a prețurilor

Elaborarea teoriei economice este atât de dependentă euristic de procesele logice de calcul, încât economiștilor le-a scăpat problema fundamentală implicată în metodele calculului economic. Ei erau gata să ia calculul economic ca pe un lucru de la sine înțeles; lor le-a scăpat faptul că acesta nu este un dat ultim, ci un derivat, care se cere a fi redus la fenomene mai elementare. Ei și-au reprezentat greșit calculul economic. L-au luat drept o categorie a oricărei acțiuni umane și au ignorat faptul că este doar în anumite condiții o categorie inerentă acțiunii. Ei erau pe deplin conștienți că schimbul interpersonal, și deci schimburile de piață efectuate prin intermediul unui mijloc comun de schimb – banii, și deci prețurile, sunt trăsături specifice unui anumit stadiu al organizării economice a societății, care nu exista în civilizațiile primitive și ar putea, eventual, să dispară din nou, în funcție de cursul viitor al schimbărilor istorice. [1] Dar ei nu înțelegeau că prețurile monetare sunt singurul vehicul al calculului economic. Astfel, majoritatea studiilor lor sunt puțin folositoare. Chiar și scrierile celor mai eminenți economiști sunt întrucâtva viciate de erorile implicate în ideile lor despre calculul economic.

Teoria modernă a valorii și a prețurilor arată cum alegerile indivizilor, faptul că ei preferă anumite lucruri și lasă deoparte altele, au drept efect, în sfera schimbului interpersonal, apariția prețurilor de piață. [2] Aceste expuneri magistrale sunt nesatisfăcătoare într-unele puncte minore și desfigurate de expresii nepotrivite. Dar în esență ele sunt irefutabile. În măsura în care este necesar să fie amendate, trebuie s-o facem mai degrabă printr-o elaborare consistentă a gândirii autorilor lor, decât prin respingerea raționamentelor acestora.

Pentru a reduce fenomenele pieții la categoria universală a preferinței lui a față de b, teoria elementară a valorii și a prețurilor trebuie să întrebuințeze unele construcții imaginare. Întrebuințarea unor construcții imaginare fără corespondență în realitate este un instrument indispensabil al gândirii. Fără el, nici o altă metodă n-ar fi contribuit cu nimic la interpretarea realității. Însă una din problemele cele mai [p.202] importante ale științei este de a evita erorile pe care le poate induce întrebuințarea abuzivă a acestor construcții.

Teoria elementară a valorii și a prețurilor întrebuințează, printre alte constructe imaginare de care ne vom ocupa ulterior, [3] constructul de piață în care toate tranzacțiile iau forma schimbului direct. Banii sunt inexistenți; bunurile și serviciile sunt schimbate direct pentru alte bunuri și servicii, prin troc. Această construcție imaginară este necesară. Trebuie să lăsăm deoparte rolul de intermediar jucat de bani, pentru a înțelege că ceea ce constituie obiectul schimburilor sunt întotdeauna bunuri economice de ordinul întâi, tranzacționate pentru alte asemenea bunuri. Banii nu sunt decât un mijloc de efectuare a schimburilor interpersonale. Dar trebuie să ne ferim cu grijă de iluziile pe care le poate induce cu ușurință acest construct, al unei economii de piață cu schimburi directe.

O eroare serioasă, care-și găsește originea și tenacitatea în răstălmăcirea acestei construcții imaginare, a fost ipoteza că mijlocul de schimb este doar un factor neutru. Conform acestei opinii, singura diferență dintre schimbul direct și cel indirect ar fi că cel din urmă implică întrebuințarea unui mijloc de schimb. Interpolarea banilor în tranzacții, spuneau adepții acestei doctrine, n-ar afecta principalele caracteristici ale afacerilor. Ei nu ignorau faptul că în cursul istoriei s-au înregistrat modificări dramatice în puterea de cumpărare a banilor și că aceste fluctuații au indus frecvent convulsii în întregul sistem al schimburilor. Însă se credea că asemenea evenimente erau fapte excepționale, determinate de politici necorespunzătoare. Se afirma că doar moneda “proastă” poate provoca asemenea tulburări. În plus, oamenii nu înțelegeau cauzele și efectele iregularităților acestea. Ei presupuneau tacit că modificările puterii de cumpărare se manifestă pentru toate bunurile și serviciile în același timp și în aceeași măsură. Aceasta este, desigur, implicația mitului neutralității banilor. S-a crezut că întreaga teorie a catalacticii poate fi elaborată menținând ipoteza că nu există decât schimb direct. Odată realizat acest obiectiv, singurul lucru de adăugat ar fi “simpla” inserție a termenilor monetari în complexul teoremelor care descriu schimbul direct. Însă acestui pas final, de închegare a sistemului catalactic, nu i se acorda decât o importanță minoră. Se considera că el n-ar putea altera nimic esențial din structura raționamentelor economice. Sarcina de căpătâi a teoriei economice s-a considerat a fi studiul schimbului direct. În afară de acesta, nu rămânea decât de investigat problema monedei “proaste”, în cel mai bun caz.

Conformându-se acestei opinii, economiștii au omis să pună accentul necesar pe problemele schimbului indirect. Tratamentul rezervat de ei [p.203] problemelor monetare era superficial; el era doar vag conectat cu ansamblul principal al investigațiilor lor asupra procesului pieții. La începutul secolului al XX-lea, problemele schimbului indirect rămăseseră, în linii mari, într-o poziție de inferioritate. Existau tratate de catalactică în care chestiunile monetare erau abordate doar ocazional și superficial și existau lucrări despre monedă și activitățile bancare ai căror autori nici măcar nu încercau să-și integreze tematica în structura unui sistem catalactic. În universitățile anglosaxone catedrele de teorie economică și cele de monedă și activități bancare erau separate, iar în majoritatea universităților germane problemele monetare erau aproape în întregime nesocotite. [4] Abia mai târziu au realizat economiștii că unele dintre cele mai importante și mai dificile probleme ale catalacticii sunt de găsit tocmai în domeniul schimburilor indirecte și că o teorie economică ce nu le acordă toată atenția cuvenită este lamentabil trunchiată. Venirea în vogă a investigațiilor privitoare la relația dintre “rata naturală a dobânzii” și “rata monetară a dobânzii”, ascendența teoriei monetare a ciclului de afaceri și întreaga demolare a doctrinei simultaneității și proporționalității modificărilor în puterea de cumpărare a banilor erau semnele noii tendințe a gândirii economice. Bineînțeles, aceste idei noi reprezentau în esență o continuare a contribuțiilor atât de glorios inițiate de David Hume, Școala monetară britanică (Currency School), John Stuart Mill și Cairnes.

Încă și mai dăunătoare a fost a doua eroare generată de întrebuințarea neglijentă a construcției imaginare a unei piețe caracterizate prin schimbul direct.

O eroare înveterată afirma că obiectele și serviciile schimbate sunt de valoare egală. Valoarea era considerată la fel de obiectivă ca și calitățile inerente lucrurilor și nu doar expresia dorinței de a le dobândi a diverselor persoane. Se postula că oamenii stabilesc mai întâi mărimea valorii corespunzătoare bunurilor și serviciilor, printr-un act de măsurare, iar apoi le tranzacționează, în regim de barter, pentru cantități de bunuri și servicii de aceeași magnitudine valorică. Această eroare a viciat analiza problemelor economice întreprinsă de Aristotel și, vreme de [p.204] două mii de ani, raționamentele tuturor acelora în ochii cărora opiniile lui Aristotel se bucurau de autoritate. Ea a viciat în mod serios minunatele realizări ale economiștilor clasici, făcând scrierile epigonilor lor, îndeosebi cele ale lui Marx și ale școlii marxiste, în întregime sterile. Fundamentul teoriei economice moderne este recunoașterea faptului că tocmai disparitatea dintre valorile atribuite obiectelor tranzacționate este cea care determină tranzacționarea lor. Oamenii vând și cumpără numai pentru că apreciază lucrurile la care renunță mai puțin decât cele pe care le primesc. Astfel, noțiunea de măsurare a valorii este sterilă. Un act de schimb nu este nici precedat, nici acompaniat de vreun proces care să se poată numi de măsurare a valorii. Un individ poate atribui aceeași valoare la două lucruri; însă în cazul acesta nu se va produce nici un schimb. Dar dacă există o diversitate în procesul evaluării, tot ce se poate spune despre ea este că un anumit a este evaluat mai presus, adică este preferat unui anumit b. Valorile și evaluările sunt cantități intensive și nu extensive. Ele nu sunt susceptibile de a fi sesizate mental, prin aplicarea de numere cardinale.

Cu toate acestea, ideea eronată că valorile sunt măsurabile și sunt efectiv măsurate în decursul tranzacțiilor economice a fost atât de adânc înrădăcinată încât până și unii economiști eminenți i-au căzut victime. Până și Friedrich von Wieser și Irving Fisher au luat ca de la sine înțeles că trebuie să existe ceva de felul măsurării valorii și că teoria economică trebuie să fie capabilă să indice și să explice metoda prin care se poate efectua o asemenea măsurătoare. [5] Majoritatea economiștilor de mai mică anvergură au susținut pur și simplu că banii servesc “drept măsură a valorii”.

În ce ne privește, trebuie să realizăm că a evalua înseamnă a prefera pe a lui b. Logic, epistemologic, psihologic și praxeologic există un singur mod de a prefera. Nu contează dacă îndrăgostitul preferă o fată altor fete, un om preferă un prieten altor prieteni, un amator de artă preferă o pictură altor picturi, sau un consumator preferă o pâine unei bomboane. A prefera înseamnă întotdeauna a îndrăgi sau a dori pe a mai mult decât pe b. După cum nu există nici un etalon și nici o măsurătoare a iubirii sexuale, a prieteniei, simpatiei, sau a satisfacției estetice, tot astfel nu există nici o posibilitate de măsurare a valorii bunurilor. Dacă un om tranzacționează două livre de unt pe o cămașă, tot ce putem spune în legătură cu acest schimb este că — în momentul tranzacției și în condițiile pe care i le oferă acest moment – el preferă o cămașă față de două livre de unt. Este sigur că orice act [p.205] de preferință se caracterizează printr-o anumită intensitate psihică a sentimentelor pe care le implică. Există grade în intensitatea dorinței de a atinge un anumit țel și această intensitate determină profitul psihic, pe care acțiunea încununată de succes i-l aduce individului care acționează. Dar cantitățile psihice nu pot fi decât simțite. Ele sunt în întregime personale și nu există nici un mijloc semantic de a le exprima intensitatea și de a comunica altor oameni informații despre ele.

Nu există nici o metodă disponibilă pentru a construi o unitate de măsură a valorii. Să ne amintim că două unități dintr-un stoc omogen sunt, în mod necesar, evaluate diferit. Valoarea atribuită unității a n-a este mai scăzută decât cea atribuită unității a (n-1) – a.

În societatea de piață există prețuri monetare. Calculul economic însemnă calcul în termeni de prețuri monetare. Diversele cantități de bunuri și servicii intră în calcul cu suma de bani pentru care au fost cumpărate și vândute pe piață, sau pentru care ar putea fi cumpărate și vândute în perspectivă. Presupunerea că un individ autosuficient izolat, sau managerul general al unui sistem socialist, i.e., al unui sistem în care nu există piețe pentru mijloace de producție, ar putea calcula, este fictivă. Nu eixstă nici o modalitate care să poată duce de la calculul monetar din cadrul unei economii de piață, la vreun fel de calcule economice efectuate într-un sistem lipsit de piață.

Teoria valorii și socialismul

Socialiștii, instituționaliștii și Școala Istorică au criticat economiștii pentru utilizarea construcției imaginare care descrie gândirea și acțiunile unui individ izolat. Modelul Robinson Crusoe, ni se spune, nu este de folos pentru studiul condițiilor unei economii de piață. Critica este întrucâtva justificată. Constructele imaginare de individ izolat și de economie planificată fără schimburi de piață nu devin utilizabile decât prin introducerea ipotezei fictive, teoretic contradictorii și contrare realității, că posibilitatea calculului economic există și într-un sistem lipsit de piețe pentru mijloacele de producție.

Faptul că economiștii n-au fost conștienți de această diferență, dintre condițiile unei economii de piață și cele ale unei economii lipsite de piață, a fost cu siguranță o eroare gravă. Însă socialiștii nu aveau prea multe motive să critice această greșeală, deoarece ea consta tocmai în faptul că economiștii admiteau tacit ipoteza că o ordine sau o societate socialistă ar putea întrebuința de asemenea calculul economic și astfel ei afirmau posibilitatea realizării planurilor socialiste.

Economiștii clasici și epigonii lor nu puteau, desigur, să recunoască problemele implicate aici. Dacă ar fi adevărat că valoarea lucrurilor este determinată de cantitatea de muncă necesară pentru producerea [p.206] sau reproducerea lor, atunci problema calculului economic nu s-ar mai pune. Adepții teoriei valorii muncă nu pot fi învinuiți pentru că n-au sesizat problemele pe care le pune un sistem socialist. Eroarea lor funestă a fost doctrina necorespunzătoare a valorii. Faptul că unii dintre ei erau dispuși să considere construcția imaginară a unei economii socialiste drept un model util și realizabil de reformă din temelii a organizării sociale nu intra în contradicție cu esența conținutului analizei lor teoretice. Dar lucrurile stau altfel în ce privește catalactica subiectivistă. Este de neiertat că economiștii moderni n-au recunoscut problemele implicate aici.

Wieser avea dreptate când declara, la un moment dat, că numeroși economiști au studiat inconștient teoria valorii corespunzătoare unui regim comunist, neglijând astfel să o studieze pe cea a condițiilor existente în prezent în societate. [6] Din nefericire nici el însuși n-a reușit să evite această eroare.

Iluzia că o ordine rațională de management economic este posibilă într-o societate bazată pe proprietatea publică asupra mijloacelor de producție își are originile în teoria valorii din economia clasică și își datorează persistența eșecului multor economiști moderni de a gândi teorema fundamentală a teoriei subiectiviste consecvent, până la concluziile sale ultime. Astfel, utopiile socialiste au fost generate și au persistat grație deficiențelor acelor școli de gândire pe care marxiștii le resping, etichetându-le drept “o mască ideologică a intereselor egoiste de clasă ale burgheziei exploatatoare”. Într-adevăr, erorile acestor școli sunt cele care au asigurat înflorirea ideilor socialiste. Faptul acesta demonstrează limpede sterilitatea doctrinei marxiste referitoare la “ideologii” și a derivației sale moderne, sociologia cunoașterii.

3. Problema calculului economic

Omul care acționează întrebuințează cunoașterea furnizată de științele naturale pentru a elabora tehnologia, știința aplicată a acțiunii, care este posibilă în domeniul evenimentelor externe. Tehnologia ne informează ce se poate realiza dacă există dorința de a o face și cum se poate realiza, dacă cei interesați sunt gata să întrebuințeze mijloacele indicate. Odată cu progresul științelor naturale a progresat și tehnologia; mulți ar prefera să spună că dorința de a îmbunătăți metodele tehnologice este cea care a stimulat progresul științelor naturale. Cuantificarea științelor naturale a făcut din tehnologie o știință cantitativă. În esență, tehnologia modernă este arta predicțiilor cantitative aplicate la rezultatele posibile ale acțiunii. Omul calculează cu un grad rezonabil de precizie rezultatul acțiunii planificate, și o face pentru a-și ajusta acțiunea în așa fel încât să obțină un anumit rezultat.

Însă simpla informație furnizată de tehnologie ar fi suficientă pentru realizarea calculelor doar dacă toate mijloacele de [p.207] producție – atât cele materiale cât și cele umane – ar putea fi perfect substituibile unele cu altele, în anumite proporții date, sau dacă ar fi toate absolut specifice. În primul caz, toate mijloacele de producție ar fi potrivite, deși în proporții diferite, pentru atingerea oricăror scopuri; lucrurile ar sta ca și cum n-ar exista decât un singur tip de mijloace – un singur tip de bunuri economice de ordin superior. În cazul al doilea, fiecare mijloc ar putea fi întrebuințat doar pentru atingerea unui singur scop; am atribui fiecărui grup de factori complementari de producție valoarea pe care o atribuim respectivului bun de ordinul întâi. (Din nou, lăsăm provizoriu deoparte modificările determinate de factorul timp.) Nici una din aceste două condiții nu este prezentă în universul în care acționează omul. În anumite limite restrânse mijloacele pot fi substituite unele cu altele; ele sunt mijloace mai mult sau mai puțin specifice, potrivite atingerii unor țeluri variate. Pe de altă parte însă, majoritatea mijloacelor nu sunt absolut specifice; majoritatea sunt potrivite pentru diferite scopuri. Faptul că există diverse clase de mijloace, că majoritatea acestor mijloace sunt mai potrivite pentru realizarea anumitor scopuri, mai puțin potrivite pentru atingerea altora și absolut inutile pentru producerea unui al treilea grup de scopuri și că, de aceea, diversele mijloace se pretează la diverse utilizări, face ca omului să-i revină sarcina alocării lor către acele întrebuințări în care pot furniza cele mai bune servicii. Calculele în natură, așa cum intervin ele în tehnologie, nu sunt aici de nici un folos. Tehnologia operează cu cantități numărabile și măsurabile de lucruri și efecte externe; ea cunoaște relații cauzale între acestea, dar este străină de relevanța lor pentru dorințele și aspirațiile omului. Domeniul său este doar acela al valorii de utilizare obiective. Ea judecă toate problemele din punctul de vedere dezinteresat al observatorului neutru al evenimentelor fizice, chimice și biologice. Pentru noțiunea de valoare subiectivă de utilizare, pentru perspectiva specific umană și pentru dilemele omului care acționează, nu încape loc în cuprinsul științelor tehnologice. Tehnologia ignoră problema economică: aceea de a întrebuință mijloacele disponibile astfel încât nici o dorință intens resimțită să nu rămână nesatisfăcută deoarece mijloacele necesare îndeplinirii ei au fost întrebuințate – irosite – pentru atingerea unei dorințe resimțite mai puțin intens. Pentru soluționarea acestor probleme tehnologia și metodele ei de calcul și măsurare sunt nepotrivite. Tehnologia ne spune cum poate fi atins in anumit scop prin utilizarea de diverse mijloace, care pot fi utilizate laolaltă în diverse combinații, sau cum pot fi întrebuințate diverse mijloace disponibile pentru atingerea anumitor scopuri. Dar ea nu este în măsură să-i spună omului ce procedură ar trebui să aleagă, din varietatea infinită a modalităților imaginabile și posibile de producție. Ceea ce dorește omul să știe este cum trebuie el să întrebuințeze mijloacele disponibile pentru îndepărtarea [p.208] cea mai potrivită cu putință — cea mai economică — a neplăcerii resimțite. Însă tehnologia nu-i furnizează decât informații despre relații cauzale dintre lucruri externe. Ea spune, de pildă, 7 a + 3 b + 5 c + … x n pot produce 8 P. Dar, deși se cunosc valorile atribuite de omul care acționează diverselor bunuri de ordinul întâi, tehnologia nu poate decide dacă această formulă, sau oricare alta din multitudinea infinită de formule construite în mod similar, servește cel mai adecvat atingerea scopurilor urmărite de omul care acționează. Arta ingineriei poate stabili cum trebuie construit un pod pentru a traversa un râu într-un anumit loc, astfel încât podul să suporte o anumită încărcare. Însă ea nu poate răspunde la întrebarea dacă construirea unui asemenea pod va retrage sau nu factori materiali de producție și mână de lucru din întrebuințări în care ar putea satisface nevoi mai intens resimțite. Ea nu ne poate spune dacă podul ar trebui sau nu construit, unde ar trebui construit, ce capacitate de încărcare ar trebui să aibă și care din numeroasele posibilități de construire a sa ar trebui aleasă. Calculul tehnologic poate stabili relații între diversele clase de mijloace numai în măsura în care ele pot fi substituite unele cu altele în vederea atingerii unui anumit scop. Însă acțiunea presupune descoperirea de relații între toate mijloacele, oricât de puțin similare ar fi ele, indiferent dacă ele pot sau nu pot fi substituite unele altora în furnizarea acelorași servicii.

Tehnologia și considerațiile derivate din ea nu i-ar fi omului care acționează de mare folos, dacă n-ar fi posibil să introducă în trama lor prețurile monetare ale bunurilor și serviciilor. Proiectele și planurile inginerilor ar fi de interes exclusiv academic dacă n-ar putea compara inputul și outputul, pe o bază comună. Teoreticianul pedant, în solitudinea laboratorului său, nu se preocupă de asemenea probleme minore; el caută relațiile cauzale dintre diferitele elemente ale universului. Însă omul practic, dornic să-și amelioreze condițiile de trai prin îndepărtarea neplăcerii, atât cât este cu putință, trebuie să știe dacă, în condițiile date, planul pe care și-l edifică este metoda cea mai bună, sau măcar o metodă, de a le furniza oamenilor un plus de confort. El trebuie să știe dacă ceea ce dorește să realizeze va fi o ameliorare în comparație cu starea actuală de lucruri și cu avantajele anticipate de pe urma executării altor proiecte, realizabile din punct de vedere tehnic și care nu pot fi executate dacă proiectul pe care l-a ales absoarbe mijloacele disponibile. Asemenea comparații nu pot fi făcute decât cu ajutorul prețurilor monetare.

Astfel, moneda devine vehiculul calculului economic. Aceasta nu este o funcție separată a banilor. Banii sunt mijlocul de schimb universal întrebuințat și nimic altceva. Numai pentru că banii sunt mijlocul [p.209] comun de schimb, pentru că majoritatea bunurilor și serviciilor pot fi vândute și cumpărate pe piață cu bani și numai în măsura în care așa stau lucrurile, pot oamenii să întrebuințeze prețurile monetare în calculele de rentabilitate. Rapoartele de schimb între bani și diversele bunuri și servicii, așa cum au fost stabilite în trecut pe piață și cum se anticipează că vor fi stabilite pe piață în viitor, sunt instrumentele mentale de planificare economică. Acolo unde nu există prețuri monetare, nu există nimic de felul cantităților economice. Există doar diverse relații cantitative între diverse cauze și efecte din lumea externă. Nu există nici un mijloc prin care omul să afle ce fel de acțiune ar putea servi cel mai bine eforturilor sale de a îndepărta neplăcerea cât mai complet cu putință.

Nu este necesar să insistăm asupra condițiilor primitive, din economia gospodărească a fermierilor autosuficienți. Oamenii aceștia desfășurau doar procese foarte simple de producție. Pentru ei nu era necesar nici un fel de calcul de rentabilitate, deoarece puteau compara direct inputul și outputul. Dacă doreau cămăși, cultivau cânepă, apoi torceau, țeseau și coseau. Ei se puteau decide cu ușurință, fără ajutorul nici unui calcul de rentabilitate, dacă truda și necazul cheltuite erau sau nu compensate de produs. Însă pentru omul civilizat întoarcerea la o astfel de viață este de neconceput.

4. Calculul economic și piața

Tratamentul cantitativ al problemelor economice nu trebuie confundat cu metodele cantitative întrebuințate în sfera problemelor universului extern, al evenimentelor fizice și chimice. Trăsătura distinctivă a calculului economic este că nici nu se bazează pe, nici nu este legat de ceva care să se poată numi proces de măsurare.

Un proces de măsurare constă în stabilirea unei relații numerice între un obiect și un alt obiect, anume unitatea de măsură. Fundamentul ultim al măsurării este acela al dimensiunilor spațiale. Cu ajutorul unității definite prin referire la întindere se măsoară energia și potențialul (capacitatea unui lucru de a provoca schimbări în alte lucruri și relații), precum și trecerea timpului. Un cadran indică direct o relație spațială și doar indirect alte cantități. Presupoziția subiacentă măsurării este imutabilitatea unității de măsură. Unitatea de lungime este stânca pe care se bazează orice măsurătoare. Se presupune că omul nu se poate sustrage de la a o considera imutabilă.

Ultimele decenii au fost martorele unei revoluții în situarea epistemologică a fizicii, chimiei și matematicilor. Ne aflăm în pragul unor inovații, a căror amploare nu poate fi prevăzută. Este posibil ca [p.210] următoarele generații de fizicieni să se confrunte cu probleme în anumite privințe similare celor de care trebuie să se ocupe praxeologia. Poate că ei vor fi siliți să abandoneze ideea că există ceva neafectat de modificările cosmice, care să poată fi întrebuințat de observator ca etalon de măsurare. Însă orice ne-ar rezerva viitorul, structura logică a procesului de măsurare a entităților pământești din domeniul macroscopic sau molar al fizicii nu se va modifica. Măsurătorile din orbita fizicii microscopice sunt și ele efectuate cu ajutorul scalelor metrice, micrometrelor, spectrografelor — în ultimă instanță cu organele senzoriale grosiere ale omului care observă și experimentează și care este el însuși de dimensiuni molare. [7] Ele nu se pot elibera de geometria euclidiană și de noțiunea de etalon care nu se schimbă.

Există unități monetare și există unități fizice măsurabile de diferite bunuri economice și de multe – dar nu orice – servicii care se cumpără și se vândut. Însă rapoartele de schimb de care trebuie să ne ocupăm fluctuează în permanență. Nu există nimic constant și invariabil în ele. Ele sfidează orice tentativă de a le măsura. Ele nu sunt fapte în sensul în care este întrebuințat termenul acesta de către fizician, atunci când se referă la cantitatea unei bucăți de cupru, ci sunt evenimente istorice, care exprimă ceea ce s-a întâmplat cândva, la un moment dat și în anumite împrejurări. Același raport numeric de schimb poate să apară din nou, dar nu este nicidecum sigur dacă el se va repeta într-adevăr și, dacă se va repeta, rămâne întrebarea dacă acest rezultat identic este consecința prezervării acelorași circumstanțe sau a unei întoarceri la ele, mai degrabă decât produsul unei interacțiuni dintr-o constelație foarte diferită de factori care determină prețurile. Numerele întrebuințate în procesul calculului economic, de către omul care acționează, nu se referă la cantități măsurate, ci la rapoarte de schimb, a căror realizare este anticipată – pe baza înțelegerii interpretative – pe piețele viitoare, către care este îndreptată întreaga acțiune și care sunt singurele care contează pentru omul care acționează.

În acest stadiu al investigației noastre nu ne preocupă problema unei “științe economice cantitative”, ci analiza procesului mental pe care-l desfășoară omul activ, atunci când întrebuințează distincții cantitative pentru a-și planifica conduita. Cum acțiunea este întotdeauna îndreptată către influențarea unei stări de lucruri viitoare, calculul economic se ocupă întotdeauna de viitor. În măsura în care el ia în considerație evenimente și rapoarte de schimb trecute, el o face numai în vederea ajustării acțiunilor viitoare.

Sarcina pe care urmărește omul activ să o îndeplinească prin întrebuințarea calculului economic este stabilirea rezultatului acțiunii, prin contrastarea inputului cu outputul. Calculul economic este fie o estimare a rezultatului anticipat [p.211] al acțiunilor viitoare, fie stabilirea bilanțului acțiunilor trecute. Însă în ultimul caz nu este vorba doar de preocupări istorice și didactice. Semnificația sa practică este de a arăta cât este cineva liber să consume, fără a prejudicia capacității viitoare de producție. Aceasta este problema în raport cu care sunt dezvoltate noțiunile fundamentale ale calculului economic – capital și venit, profit și pierdere, cheltuire și economisire, cost și beneficiu. Întrebuințarea practică a acestor noțiuni și a tuturor noțiunilor derivate din ele este inseparabil legată de funcționarea unei piețe, în cadrul căreia bunurile și serviciile de toate ordinele sunt tranzacționate în schimbul unui mijloc de schimb universal întrebuințat. Aceste noțiuni ar fi pur academice și lipsite de orice relevanță pentru acțiunea desfășurată într-o altă lume, înzestrată cu o structură diferită a acțiunii. [p.212]


Note

1. Școala istorică germană exprima aceasta afirmând că proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, schimbul de piață și banii sunt “categorii istorice”.

2. Cf. îndeodebi Eugen von Böhm Bawerk, Kapital und Kapitalzins, partea a II-a, Cartea a III-a.

3. A se vedea mai jos, pp. 236-256.

4. Neglijarea problemelor schimbului indirect a fost cu siguranță influențată de prejudecăți politice. Populația nu dorea să renunțe la teza după care depresiunile economice sunt un rău inerent modului capitalist de producție și nu sunt nicidecum provocate de încercările de a reduce rata dobânzii prin expansiunea creditelor. Profesori reputați de științe economice apreciau ca “neștiințifică” explicarea depresiunilor ca fenomene provocate “doar” de evenimente survenite în sfera monedei și a creditului. Existau până și expuneri ale istoriei teoriei ciclurilor de afaceri care omiteau complet să discute teza monetară. Cf., e.g., Eugen von Bergmann, Geschichte der nationalëkonomischen Krisentheorien, Stuttgart, 1895.

5. Pentru o analiză critică și o respingere a argumentului lui Fisher, cf. Mises, The Theory of Money and Credit, trad. H. E. Batson, Londra, 1934, pp. 42-44; pentru o critică similară a argumentului lui Wieser, Mises, Nationalökonomie, Geneva, 1940, pp. 192-194.

6. Cf. Friedrich von Wieser, Der natürliche Wert, Viena, 1889, p. 60, n. 3.

7. Cf. A Eddington, The Philosophy of Physical Science, pp. 70-79, 168-169.

Avatar photo
Scris de
Ludwig von Mises
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?