8. Fundamentele socio-psihologice ale socialismului sau teoria statului

8. Fundamentele socio-psihologice ale socialismului sau teoria statului

În capitolele precedente, am demonstrat faptul că socialismul, ca sistem social implicând o redistribuire a titlurilor de proprietate dinspre proprietarii-utilizatori și dinspre contractanți înspre non-utilizatori, non-proprietari și non-contractanți, duce cu o necesitate la o reducere a producției de avuție, de vreme ce utilizarea și contractarea resurselor sunt activități costisitoare, a căror efectuare a devenit chiar și mai costisitoare acum, în comparație cu alternativele disponibile pentru agenți. În al doilea rând, un astfel de sistem nu poate fi susținut ca reprezentând o ordine socială echitabilă sau dreaptă din punct de vedere moral, deoarece a argumenta astfel, sau în general a argumenta în favoarea sau împotriva a ceva, fie că este vorba despre o poziție morală, non-morală, empirică sau logico-analitică, presupune cu necesitate validitatea regulii “primul venit- primul proprietar” a teoriei naturale a proprietății și a capitalismului, pentru că altfel nimeni nu ar putea rămâne în viață pentru a-și da acordul asupra a ceva, ca unitate fizică independentă.

Dacă nu poate fi formulat nici un argument economic, și nici unul moral în favoarea socialismului, atunci acesta se reduce la o problemă cu semnificații pur socio-pshologice. Care sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale socialismului? Sau, de vreme ce socialismul a fost definit ca o politică instituționalizată de redistribuire a titlurilor de proprietate în defavoarea proprietarilor-utilizatori și contractanților, cum este posibilă o instituție care să introducă o expropriere mai mult sau mai puțin totală a proprietarilor naturali?

Dacă există o instituție căreia i se permite să aproprieze titluri de proprietate altfel decât prin apropriere originară sau prin contract, atunci trebuie să convenim că ea va fi vătămătoare la adresa celor care se consideră proprietarii naturali ai acestor lucruri. Prin asigurarea și posibil prin creșterea venitului său monetar și/sau non-monetar, o astfel de instituție îl reduce pe cel al altor oameni –ceva categoric diferit de situația unei relații contractuale în care nimeni nu câștigă pe seama altcuiva, ci toată lumea are un profit, pentru că altfel, pur și simplu, nu ar avea loc nici un fel de schimb. În acest caz, ne-am putea aștepta la apariția unei rezistențe față de punerea în practică a unei astfel de politici. Această înclinație spre rezistență poate fi, desigur, mai mult sau mai puțin intensă, se poate modifica în timp și poate să devină mai mult sau mai puțin pronunțată și să reprezinte o amenințare mai mare sau mai mică la adresa instituției care urmărește o politică de redistribuire. Dar, în tot cursul existenței sale, instituția redistributivă trebuie să ia în calcul această tendință. Și, în special, trebuie să o ia în calcul dacă presupunem că cei ce reprezintă instituția sunt oameni obișnuiți care, la fel ca și ceilalți oameni, au nu doar interesul de a-și stabiliza veniturile pe care le obțin ca reprezentanți ai instituției, ci și pe cel de a-și spori aceste venituri atâta cât este posibil. Cum, și exact aceasta este problema, pot ei să-și stabilizeze și eventual să-și sporească venitul prin schimburi non-contractuale, chiar dacă unii ar fi victimizați în mod necesar prin acest lucru -iar aceștia, în timp, sunt tot mai mulți, și au tot mai mult de suferit?

Răspunsul poate fi divizat în trei componente, care vor fi discutate pe rând: (1) prin violență agresivă; (2) prin coruperea publicului, permițându-i (sau mai degabă permițând unui segment al publicului) să se bucure de o parte din bunurile expropriate de la proprietarii naturali; (3) prin coruperea publicului (sau a unui segment al lui), permițându-i să ia parte la aplicarea respectivei politici de expropriere.

Pentru a-și asigura existența, orice instituție care aplică o teorie socialistă a proprietății trebuie să se bazeze pe amenințarea continuă cu violența. Orice astfel de instituție îi amenință cu agresiunea fizică, încarcerarea, robia, sau chiar cu moartea, pe cei care nu sunt dispuși să accepte aproprierea non-contractuală a unei părți a proprietății lor, iar dacă este necesar trebuie să își ducă amenințarea până la capăt, pentru a rămâne “demnă de încredere” în ceea ce privește păstrarea specificului său. Deoarece aici avem în vedere o instituție -adică o organizație care îndeplinește aceste acțiuni în mod regulat- aproape că nu mai este nevoie să explicăm de ce aceasta refuză să folosească termenul de “agresiune” pentru a-și caracteriza practicile, și de ce adoptă un alt nume pentru ele, ale cărui conotații să fie neutre sau, dacă este posibil, chiar pozitive. De fapt, reprezentanții ei s-ar putea nici să nu creadă că ei sunt agresori atunci când acționează în numele organizației. Oricum, nu contează aici numele sau termenii, ci mai degrabă semnificația lor. [1] Dacă ne raportăm la conținutul acțiunilor sale, violența este piatra de temelie a existenței socialismului ca instituție. Și, pentru a nu lăsa loc nici unei posibile neînțelegeri, violența pe care se bazează socialismul nu este acel tip de violență pe care l-ar folosi sau cu care ar amenința un proprietar natural pentru a se apăra față de cei care-i încalcă proprietatea. Nu este acea amenințare defensivă cu, să spunem, pedeapsa capitală, adresată unui potențial ucigaș, dacă acesta ar omorî pe cineva în realitate. Mai curând, este vorba despre o violență agresivă direcționată împotriva unor victime inocente. O instituție care pune în practică socialismul se bazează pe tipul de amenințare pe care un potențial ucigaș o adresează oamenilor inocenți (adică oamenilor care nu au vătămat fizic pe nimeni, în nici un fel) de a-i ucide dacă nu-i îndeplinesc cererile, sau chiar de a-i ucide de “dragul” de a ucide.

Nu este deloc dificil să recunoaștem adevărul acestor lucruri. Pentru a o face, nu trebuie decât să presupunem boicotarea oricărei relații de schimb cu reprezentații socialismului, pentru că aceste relații, indiferent care ar fi motivele, nu mai par profitabile. Ar trebui să fie clar faptul că, într-un sistem social bazat pe teoria naturală a proprietății -în capitalism- oricine ar avea, oricând, dreptul la boicot, atâta vreme cât el este într-adevăr cel care a apropriat bunurile în cauză folosindu-le înaintea oricui altcuiva sau dobândindu-le prin contract de la un proprietar anterior. Oricât de mult ar fi afectată de acest boicot o persoană sau o instituție, va trebui să-l tolereze și să sufere în tăcere, sau dacă nu să încerce să-l convingă pe inițiatorul boicotului să renunțe la poziția sa, făcându-i o ofertă mai lucrativă. Dar lucrurile nu stau la fel și cu o instituție care pune în practică ideile socialiste privitoare la proprietate. Încercați, de exemplu, să nu vă mai plătiți impozitele, sau să condiționați plata lor de îmbunătățirea serviciilor pe care instituția vi le oferă în schimb -veți fi amendați, agresați, încarcerați, sau poate chiar mai rău. Sau, pentru a folosi un alt exemplu, încercați să ignorați reglementările sau controlul impus de această instituție asupra proprietății dumneavoastră. Încercați, adică, să precizați faptul că nu ați consimțit la aceste limitări ale utilizării proprietății dumneavoastră și că, ignorând aceste prevederi, nu ați vătăma integritatea fizică a proprietății nimănui și că, prin urmare, aveți dreptul de a ieși din jurisdicția lor, “de a renunța la statutul de membru”, ca să spunem așa, și de a trata cu acea instituție de pe picior de egalitate. Din nou, chiar dacă am presupune că nu ați comite vreo agresiune impotriva cuiva prin secesiunea dumneavoastră, această instituția v-ar invada pe dumneavoastră și proprietatea dumneavoastră, și nu ar ezita să vă pună capăt independenței. De fapt, dacă nu ar face-o, ar înceta să mai fie ceea ce este. Ar renunța la statutul său și ar deveni un proprietar obișnuit sau o asociație contractuală a unor asemenea proprietari. Doar pentru că nu renunță poate exista socialismul. Într-adevăr, și acesta este motivul pentru care titlul acestui capitol a sugerat faptul că problema fundamentele socio-psihologice ale socialismului este aceeași cu cea a fundamentelor statului, dacă nu ar exista nici o instituție care să aplice ideile socialiste privitoare la proprietate, atunci statul nu ș-ar mai avea rostul, deoarece statul nu este nimic altceva decât o instituție construită pe baza impozitării și a intervenției nesolicitate și non-contractuale în utilizarea pe care indivizii privați o pot da proprietății lor. Nu poate exista socialism în lipsa statului, și atâta timp cât există stat, există și socialism. Prin urmare, acea instituție care traduce socialismul în faptă este statul; și cum socialismul se bazează pe violența agresivă împotriva victimelor inocente, violența agresivă este parte a naturii oricăui stat. [2]

Dar socialismul, sau statul ca întruchipare a ideilor socialiste, nu se bazează exclusiv pe agresiune. Reprezentanții statului nu se angajează doar în acte agresive pentru a-și stabiliza veniturile, deși fără agresiune nu ar exista stat! Atâta vreme cât relația dintre stat și proprietarii privați este exclusiv una parazitară, iar activitățile reprezentanților statului constau exlusiv din intervenția nesolicitată asupra drepturilor de proprietate ale altor oameni, creată pentru a spori veniturile primilor pe seama unei scăderi a veniturilor celorlalți, iar acești agenți ai socialismului nu fac apoi cu venitul lor nimic altceva decât să-l consume pentru propriile scopuri private, șansele ca statul să crească iar socialismul să se extindă sunt cel puțin foarte limitate. Cu siguranță, un om sau un grup de oameni, înzestrat cu suficientă energie agresivă, poate inspira teamă unui grup mai mic sau mai mare de persoane căruia, din diverse motive, îi lipsesc astfel de trăsături, și poate stabili o relație constantă de exploatare. Dar este imposibil de explicat astfel faptul, caracteristic fiecărui stat și sistem social de tip socialist, că grupul de oameni reprezentând statul poate ține sub ascultarea sa un grup de zece, o sută sau chiar o mie de ori mai numeros, și să obțină de la acesta veniturile incredibil de mari pe care le obține de fapt, doar prin insuflarea fricii.

S-ar putea crede că o sporire a gradului de exploatare ar putea explica mărimea venitului. Dar, din raționamentele economice ale precedentelor capitole, știm că un mai mare grad de exploatare a proprietarilor naturali reduce cu necesitate inițativa acestora de a munci și de a produce, și prin urmare există o limită strictă a măsurii în care o persoană (sau un grup de persoane) poate duce o viață confortabilă cu veniturile obținute prin coerciție de la alte persoane (sau de la alt grup de o mărime relativ egală), care ar trebui să susțină prin propria muncă acest stil de viață. Astfel, pentru ca agenții socialismului să poată duce o viață atât de confortabilă și prosperă cât este ea de fapt, este esențial ca numărul celor supuși exploatării să fie considerabil mai mare și să crească într-un ritm mai rapid decât cel al reprezentanților statului însuși. Astfel, ne întoarcem la întrebarea despre cum pot puțini să-i conducă pe mulți.

Nu ar fi deloc o explicație convingătoare a acestei probleme să spui că statul ar putea proceda pur și simplu prin îmbunătățirea armelor sale; prin amenințarea cu bomba atomică în locul amenințării cu pușca; și că astfel și-ar putea spori numărul supușilor. Deoarece trebuie să presupunem, în mod realist, faptul că este greu să ții secretă tehnologia acestor arme îmbunătățite, în special dacă ele sunt folosite în fapt; mutatis mutandis, modurile în care victimele pot rezista s-ar îmbunătăți și ele odată cu îmbunătățirea instrumentelor prin care statul insuflă teama și, prin urmare, un astfel de progres poate cu greu explica ceea ce trebuie explicat. [3] Suntem nevoiți, deci, să tragem concluzia că problema explicării modului în care cei puțini îi pot conduce pe cei mulți este într-adevăr una reală, și că socialismul împreună cu statul (ca întruchipare a socialismului) trebuie să se bazeze nu doar pe agresiune, ci și pe un sprijin public activ.

David Hume este unul dintre exponenții clasici ai acestei intuiții. În eseul său “Despre primele principii ale guvernământului”, el argumentează:

Nimic nu apare a fi mai surprinzător, pentru aceia care privesc lucrurile omenești cu un ochi filosofic, decât ușurința cu care cei mulți sunt guvernați de cei puțini, și supunerea implicită cu care mulți își abandonează propriile sentimente și pasiuni în favoarea celor ale conducătorilor lor. Atunci când ne întrebăm prin ce mijloace este înfăptuită această minune,vom află că, deoarece Forța este întotdeauna de partea celor guvernați, guvernanții nu au în sprijinul lor decât opinia. Prin urmare, guvernământul nu este fundamentat decât pe opinie, iar această maximă se aplică de la cele mai despotice și mai militare cârmuiri, până la cele mai libere și mai populare. Sultanul Egiptului sau împăratul Romei ar putea să-și conducă supușii inofensivi, la fel ca pe animale, împotriva sentimentelor și înclinațiilor acestora. Dar el trebuie, cel puțin, să-și conducă mamelucii sau trupele pretoriene, ca oameni, prin mijlocirea opiniilor acestora. [4]

Cum este obținut în realitate acest sprijin? O componentă importantă a nașterii sale este ideologia. Statul dedică mult timp și multe eforturi convingerii publicului că el nu este în realitate ceea ce este și că acțiunile sale au consecințe pozitive, mai curând decât negative. Astfel de ideologii, răspândite pentru a stabiliza existența statului și pentru a-i spori veniturile, pretind că socialismul oferă un sistem economic superior sau o ordine socială mai dreaptă decât capitalismul, sau pretind că nu există dreptate înainte ca statul să apară și să declare pur și simplu anumite norme ca fiind drepte. [5] Iar astfel de ideologii, azi mai puțin atrăgătoare, dar extrem de puternice cândva sunt, de exemplu, și cele potrivit cărora statul este sanctificat prin intermediul religiei, sau cele potrivit cărora conducătorii nu sunt oameni obișnuiți, ci supra-oameni înzestrați cu puteri de tip divin, și care trebuie să fie ascultați în virututea superiorității lor naturale. Am dedicat mult spațiu în capitolele anterioare pentru a demonstra că astfel de idei sunt false și nejustificate, și mă voi întoarce la sarcina de a analiza și demasca o altă ideologie la modă în ultimul capitol al acestui tratat. Dar, indiferent de falsitatea acestor ideologii, trebuie să recunoaștem că ele au într-adevăr efect asupra unor oameni și că ele contribuie -unele mai mult decât altele- la supunerea acestora față de o politică a invaziei agresive a drepturilor de proprietate ale proprietarilor naturali.

Există totuși o componentă și mai importantă a asprijinului public, iar aceasta nu este reprezentată de propaganda verbală, ci de acțiuni mai degrabă clare și tangibile. În loc să fie un simplu consumator parazitar al bunurilor produse de alți oameni, statul, pentru a câștiga o poziție stabilă și pentru a-și spori venitul atât cât este posibil, adaugă politicilor sale o seamă de ingrediente pozitive, gândite pentru a fi în folosul unor persoane din afara propriului personal. El fie că se implică ca agent al tranferului de venit (ca organizație care îi oferă lui B un venit monetar sau non-monetar pe care îl obținuse de la A fără consimțământul acestuia -natural, după ce a oprit un comision pentru actul transferului, niciodată lipsit de costuri), fie că se angajează în producerea de bunuri și servicii, folosind mijloacele de producție expropriate anterior de la proprietarii naturali și oferă astfel ceva care are o valoare pentru utilizatorii/cumpărătorii/consumatorii acestor bunuri. În ambele cazuri, statul obține un sprijin pentru rolul său. Beneficiarii transferului de venit, la fel ca și utilizatorii/consumatori ai bunurilor și serviciilor produse de stat devin în diverse grade dependenți, pentru menținerea veniturilor curente, de continuarea unei politici se stat date, iar înclinația lor de a se opune socialismului întruchipat de conducerea exercitată de stat este redusă în consecință.

Dar aceasta nu este decât o jumătate a tabloului. Realizările pozitive ale statului nu sunt făcute doar cu scopul de a oferi ceva drăguț oamenilor, așa cum se întâmplă atunci când faci cuiva un tablou. Nici nu sunt făcute pur și simplu pentru a câștiga un venit cât mai mare, din schimburi, pentru organizația care le face, așa cum se întâmplă atunci când instituțiile obișnuite, orientate către profit, se angajează în schimburi comerciale. Mai degrabă, ele sunt făcute pentru a asigura existența unai instituții construite prin violență agresivă, și pentru a contribui la creșterea ei. Astfel, contribuțiile pozitive care vin de la stat trebuie să servească unui scop strategic. Ele trebuie concepute pentru a înfrânge rezistența împotriva sau a câștiga sprijinul pentru continuarea existenței unui agresor ca agresor. Desigur, statul poate greși în acțiunile sale, la fel ca orice instituție obișnuită, deoarece deciziile sale asupra măsurilor care-i servesc cel mai bine scopurile strategice trebuie să fie luate anticipând anumite rezultate așteptate. Iar dacă greșește cu privire la reacțiile față de politicile asupra cărora se decide, venitul său poate să scadă în loc să crească, punându-i astfel în primejdie însuși existența, la fel cum o instituție orientată către profit poate să sufere pierderi sau chiar să devină falimentară dacă publicul nu este dispus să cumpere de bună voie ceea ce era de așteptat să cumpere. Dar numai dacă este înțeles interesul strategic special al transferurilor și al producției de stat, în comparație cu transferurile și producția privată, devine posibil să explicăm pattern-urile structurale tipice și recurente ale acțiunilor statului, și să explicăm de ce statele preferă, în mod general și uniform, să se angajeze în anumite domenii de activitate, mai degrabă decât în altele.

În ceea ce privește prima problemă: ar fi ilogic pentru un stat să-i exploateze pe toți indivizii în aceeași măsură, deoarece astfel ar stârni împotrivirea tuturor, ar întări solidaritatea dintre victime și, în orice caz, nu ar fi o politică capabilă să-și câștige prea mulți prieteni. De asemenea, ar fi ilogic pentru un stat să-și acorde favorurile tutoror, în mod egal și nediscriminatoriu. Pentru că, dacă ar face-o, victimele ar fi tot victime, deși poate într-un grad mai mic. Oricum, ar rămâne mai puține venituri care să poată fi redistribuite înspre persoane care să profite cu adevărat de pe urma acțiunii statului, și al căror sprijin sporit să poată compensa lipsa de sprijin din partea celor victimizați. Mai curând, politica statului trebuie să fie, și este condusă pe baza motto-ului “divide et impera”: el îi tratează pe oameni cu măsuri diferite, îi învrăjbește, exploatează un grup mai mic și favorizează unul mai mare pe seama primului, și contrabalansează resentimentele sau opoziția sporită a unora prin sprijinul sporit al altora. Politica, sub forma politicii de stat, nu este “arta de a face ceea ce este posibil”, așa cum le place politicienilor să-și descrie meseria. Este arta, fondată pe un echilibru al terorii, de a contribui la stabilizarea veniturilor statului la un nivel cât mai înalt prin intermediul discriminării populare și al unei scheme populare, discriminatorii, de favoruri distribuționale. Fără îndoială, o instituție orientată spre profit poate, la rândul ei, să se angajeze în politici de afaceri discriminatorii, dar a urma o politică disriminatorie de angajări sau a nu vinde nediscriminatoriu oricui este dispus să achite prețul cerut pentru un serviciu dat este costisitor, și există prin urmare o inițiativă economică de a evita astfel de acțiuni. Pentru stat, pe de altă parte, există toată inițiativa din lume de a se angaja în astfel de practici discriminatorii. [6]

În ceea ce privește tipul de servicii pe care statul preferă să le ofere: în mod clar, statul nu poate produce totul, sau cel puțin nu în aceeași măsură, căci dacă ar încerca să o facă venitul său ar scădea -deoarece statul poate să aproprieze doar ceea ce a fost de fapt produs dinainte de proprietarii naturali, iar inițiativa de a mai produce ceva pe viitor ar dispărea aproape cu totul într-un sistem de socializare completă. În încercarea de a pune în practică socialismul, este prin urmare de o maximă importanță ca statul să se angajeze cu predilecție în producția de astfel de bunuri și servicii (și, mutatis mutandis, să-i scoată din cursă pe concurenții privați din aceste domenii ale activității productive, și astfel să le monopolizeze) care au o relevanță strategică pentru prevenirea sau pentru înnăbușirea unei revolte, rebeliuni sau revoluții reale. [7]

Astfel, toate statele -unele mai mult decât altele, dar fiecare stat într-un grad considerabil- au simțit nevoia să ia în propriile mâini, de exemplu, sistemul educațional. Ele fie conduc direct instituțiile educative, fie le controlează indirect, condiționând funcționarea lor privată de obținerea unei licențe de stat, și asigurându-se astfel că aceste instituții operează într-un cadru predefinit de îndrumări creat de stat. Împreună cu o durată constant crescândă de școlarizare obligatorie, acest fapt dă statului un enorm avantaj de pornire în competiția pe care diferite ideologii o poartă pentru mințile oamenilor. Competiția ideologică ce ar reprezenta o serioasă amenințare pentru domnia statului poate fi astfel eliminată, ori impactul ei poate fi considerabil redus, în special dacă statul, ca întruchipare a socialismului, reușește să monopolizeze piața muncii pentru intelectuali, făcând din licența de stat o precondiție pentru orice activitate în învățământ. [8]

Controlul direct sau indirect asupra transportului și comunicațiilor este, pentru stat, de o importanță strategică similară. Într-adevăr, toate statele au depus mari eforturi pentru a controla râurile, coastele mărilor, strâmtorile, și în special serviciile poștale, radio-ul, televiziunea și sistemele de telecomunicații. Oricărui potențial dizident i se impun restricții decisive în ceea ce privește mijloacele sale de a se deplasa și de a coordona acțiunile altor indivizi, dacă aceste lucruri se află în mâna sau sub controlul statului. Faptul, binecunoscut în istoria militară, ca sistemele de transporturi și comunicații sunt primele posturi de comandă ce urmează să fie ocupate de orice stat care îl atacă pe un altul, subliniază cu intensitate importanța lor strategică centrală în impunerea domniei statului asupra societății.

O a treia preocupare de importanță strategică pentru orice stat este controlul și posibila monopolizare a banilor. Dacă statul reușește acest lucru și, așa cum s-a întâmplat în toată lumea, înlocuiește un sistem bancar liber și moneda cu acoperire în metal -de cele mai multe ori, etalonul-aur- cu un sistem monetar caracterizat printr-o bancă centrală de stat și prin bani de hârtie neacoperiți decât prin hârtie și prin cerneală, el obține într-adevăr o mare victorie. În lupta sa permanentă de a-și spori veniturile, statul nu mai este dependent de metodele la fel de impopulare ale impozitării și ale deprecierii banilor (micșorării conținutului de aur al monezilor) care au fost dintotdeauna demascate cu ușurință ca frauduloase. Acum, el poate să-și sporească veniturile și să-și micșoreze datoriile prin tipărirea de bancnote, atâta vreme cât banii suplimentari sunt puși în circulație înainte să apară efectele inflaționiste ale acestei practici sau înainte ca acestea să fi fost anticipate de piață. [9]

În al patrulea, și ultimul, rând, statul este interesat de domeniul producției de securitate, al poliției, apărării și tribunalelor. Dintre toate bunurile și serviciile produse sau controlate de stat, acesta este cu siguranță domeniul cel mai important. De fapt, este atât de important pentru orice stat să câștige controlul asupra acestor lucruri, și să monopolizeze aceste activități, încât “stat” și “producător de lege și ordine” au fost doi termeni adesea considerați ca fiind sinonimi. Caracterizare greșită, desigur, de vreme ce statul trebuie descris corect ca o instituție a agresiunii organizate care încearcă doar să pară un producător obișnuit, pentru a putea să-și continue agresiunea împotriva proprietarilor naturali nevinovați. Dar faptul că această confuzie există și este larg împărtășită poate fi explicat cu referire la observația că toate statele trebuie să monopolizeze producția de securitate datorită importanței sale strategice centrale și, prin urmare, cei doi termeni, deși diferiți în privința sensului lor intensional, au într-adevăr aceeași extensiune.

Nu este greu de văzut de ce, pentru a-și stabiliza existența, un stat nu poate, sub nici o formă, să lase producția de securitate în mâinile unei piețe a proprietarilor privați. [10] De vreme ce statul este în ultimă instanță fondat pe coerciție, el are nevoie de o forță armată. Din nefericire (pentru orice stat), există și alte state care au armate, ceea ce implică existența unor impedimente pentru dorința unui stat de a-și extinde dominația și asupra altor oameni și de a-și spori astfel venitul apropriat prin exploatare. Este, de asemenea, un fapt nefericit pentru orice stat că un astfel de sistem de state aflate în competiție presupune și că fiecare dintre ele este întrucâtva supus unor limitări privitoare la gradul în care își poate exploata proprii cetățeni, deoarece sprijinul lor ar putea înceta dacă dominația este percepută ca fiind mai opresivă decât cea a statelor concurente. Pentru că atunci probabilitatea ca supușii unui stat să colaboreze cu un competitor în dorința acestuia de a “prelua controlul” sau ca ei să voteze cu picioarele la spinare (adică să-și părăsească țara și să se stabilească în alta) ar putea să crească. [11] Este chiar mai important, deci, pentru fiecare stat, să evite o astfel de competiție neplăcută din partea altor organizații armate potențial periculoase, cel puțin în interiorul teritoriului pe care se întâmplă să îl controleze. Simpla existență a unei agenții de protecție private, armată pentru a-și îndeplini rolul de a-i proteja pe oameni față de agresiuni, și folosind persoane antrenate pentru a mânui astfel de arme, ar constitui o amenințare potențială pentru politica statului de a invada drepturile de proprietate ale indivizilor. Prin urmare, astfel de oragnizații, care ar apărea cu siguranță pe piață, deoarece dorința fiecăruia de a fi protejat împotriva agresorilor este una reală, sunt scoase cu bucurie în afara legii, iar statul își arogă această sarcină sieși și controlului său monopolist. De fapt, statele sunt peste tot extrem de nerăbdătoare să scoată în afara legii, sau măcar să controleze chiar și simpla posesie de arme de către cetățenii privați -iar cele mai multe dintre ele au și reușit acest lucru- deoarece un om înarmat este cu siguranță mai amenințător pentru un agresor decât unul neînarmat. Este mult mai puțin riscant pentru un stat să mențină o stare de lucruri pașnică, dar să-și continue propria agresiune, dacă puștile cu care ar putea fi împușcați cei care percep impozitele nu sunt disponibile pentru nici o altă persoană în afara acestora!

Cu privire la sistemul judecătoresc, problema este una similară. Dacă statul nu ar monopoliza producerea de servicii judecătorești, ar fi inevitabil ca, mai devreme sau mai târziu (cel mai probabil mai devreme), el să ajungă să fie privit ca instituția nedreaptă care de fapt este. Dar nici o organizație nedreaptă nu are vreun interes în a fi percepută ca atare. În primul rând, dacă statul nu are grijă ca doar judecătorii numiți și angajați de el să administreze legea, este evident că dreptul public (acele norme care reglementează relațiile dintre stat și indivizii privați sau asociațiile de astfel de indivizi) nu ar avea nici o șansă de a fi acceptat de către public, ci ar fi imediat dezvăluit ca sistem al agresiunii legalizate, și care vine împotriva simțului dreptății aproape oricui. Iar, în al doilea rând, dacă statul nu ar monopoliza administrarea dreptului privat (acele norme care reglementează relațiile dintre cetățenii privați), ci ar lăsa această sarcină în seama unor tribunale și a unor judecători aflați în competiție, dependenți de sprijinul financiar deliberat al publicului, este îndoielnic că normele care presupun o distribuție asimetrică a drepturilor sau obligațiilor între diferite persoane sau clase de persoane ar avea chiar și cea mai firavă șansă de a fi general acceptate ca legi valabile. Tribunalele și judecătorii care ar propune astfel de reguli ar da faliment datorită lipsei unei asistențe financiare continue. Dar, de vreme ce statul este dependent de o politică de tip divide et impera pentru a-și menține dominația, el trebuie să împiedice, indiferent de costuri, apariția unui sistem concurențial de tribunale de drept privat. [12]

Fără îndoială, toate aceste servicii oferite de stat -educația, transporturile și comunicațiile, banii și sistemul bancar și, cel mai important lucru, securitatea și administrarea dreptății- sunt de o importanță vitală pentru orice societate. Toate acestea trebuie cu siguranță să fie produse și ar fi, de fapt, produse de piață dacă statul nu le-ar fi luat în propriile mâini. Dar aceasta nu înseamnă că statul este un simplu substitut al pieței. Statul se angajează în aceste activități dintr-un motiv cu totul diferit de cele ale oricărei instituții private -nu pur și simplu pentru că există o cerere pentru ele, ci mai curând pentru că aceste domenii sunt de o importanță strategică esențială pentru asigurarea existenței continue a statului ca instituție privilegiată construită prin violență agresivă. Iar această intenție strategică diferită este răspunzătoare pentru un tip special de produse. De vreme ce profesorii, angajații din transporturi și comunicații, cei ai băncilor centrale, poliției și tribunalelor, sunt cu toții plătiți din impozite, tipul de produse și servicii oferite de stat, deși având cu siguranță o valoare pozitivă pentru unii oameni, nu poate fi vreodată de o asemenea calitate încât oricine și-ar cheltui deliberat banii proprii pentru a le cumpăra. Mai curând, aceste servicii au toate în comun caracteristica că ele contribuie la a-i permite statului să-și sporească propriul venit obținut coercitiv, prin avantajarea unora pe seama vătămării altora. [13]

Dar se mai pot spune și alte lucruri despre fundamentele socio-psihologice ale statelor, ca instituții ale agresiunii continue împotriva proprietarilor naturali, în afara redistribuirii populare de bunuri și servicii de importanță strategică. De o importanță egală pentru stabilitatea și creșterea dimensiunilor unui stat este și structura de luare a deciziilor pe care o adoptă: constituția sa. O afacere obișnuită, orientată spre profit, ar încerca să adopte o structură decizională care să se potrivească cel mai bine scopului său de maximizare a venitului prin observarea și prin crearea de oportunități antreprenoriale, adică de diferențe în costurile de producție și în cererea anticipată pentru un produs. Prin comparație, statul are sarcina total diferită de a adopta o structură de luare a deciziilor care să-i permită să-și sporească la maximum venitul apropriat coercitiv -dată fiind puterea sa de intimidare și capacitatea de a mitui anumite persoane, prin acordarea de favoruri speciale, pentru a-l sprijini.

Admit faptul că cea mai bună structură decizională pentru a face acest lucru este o constituție democratică, adică adoptarea regulei majorității. Pentru a sesiza validitatea acestei teze, nu este nevoie să facem decât următoarea asumpție.Nu doar persoanele care reprezintă de fapt statul au tendința (a cărei satisfacere, să notăm în trecere, lor le este totdeauna permisă) de a-și spori veniturile pe seama unei scăderi corelate a veniturilor proprietarilor, producătorilor și contractanților naturali; această sete de putere și dorință de a-i conduce pe alții există și printre cei guvernați. Nu fiecare o are în aceeași măsură; iar la unii ar putea într-adevăr să lipsească. Dar, în mod normal, majoritatea oamenilor o au în diferite ocazii. Dacă lucrurile stau așa (iar experiența ne spune că aceasta este situația), atunci statul trebuie să ia în calcul o rezistență izvorâtă din două surse analitic diferite. Pe de o parte, există rezistența victimelor pe care le creează orice politică de stat. Statul va încerca să o înfrângă făcându-și prieteni și susținători activi; și va reuși să facă acest lucru, în măsura în care oamenii sunt coruptibili prin mituire. Pe de altă parte, dacă există sete de putere în rândul victimelor și/sau a celor favorizați de o politică de stat dată, atunci trebuie să existe de asemenea o opoziție, sau cel puțin o nemulțumire generată de faptul că orice politică dată de expropriere și de distribuire discriminatorie exlude automat orice altă politică ce-și poate găsi avocați în populația condusă de stat, și astfel împiedică planul special al acestora privitor la felul în care ar trebui folosită puterea. Prin definiție, nici o schimbare în politica de expropriere/redistribuire a statului nu poate să elimine acest gen de nemulțumire, deoarece orice schimbare ar exclude cu necesitate o politică diferită. Astfel, dacă statul vrea să facă ceva pentru a reduce rezistența (originată din setea de putere) pe care o stârnește orice politică particulară, atunci poate să procedeze doar prin adoptarea unei structuri de luare a deciziilor care minimizează dezamăgirea potențialilor deținători de putere; prin crearea unei scheme populare de participare la luarea deciziilor, astfel încât fiecare persoană care-și dorește o politică ce să-i confere anumite puteri, să aibă o șansă de a o vedea realizată în viitor.

Exact aceasta este funcția democrației. Fondată fiind pe un respect pentru majoritate, ea este prin definiție o constituție populară în privința luării deciziilor. Și cum creează într-adevăr la intervale regulate șansa ca fiecare să-și susțină propriul plan specific de a deține puterea, ea reduce la maximum nemulțumirea prezentă prin șansa unui viitor mai favorabil. Contrar mitului popular, adoptarea unei constituții democratice nu are nimic de-a face cu libertatea sau cu dreptatea. [14] Cu siguranță, tot la fel cum statul își restrânge utilizarea violenței agresive atunci când se angajează în producția de bunuri și servicii cu o valoare pozitivă, el acceptă constrângeri suplimentare atunci când conducătorii se supun controlului majorității celor conduși. Totuși, în ciuda faptului că această constrângere îndeplinește funcția pozitivă de a satisface anumite dorințe ale oamenilor prin reducerea intensității voinței de putere nesatisfăcute, aceasta nu înseamnă deloc că statul își abandonează poziția de instituție a agresiunii legalizate. Mai curând, democratizarea statului este o măsură organizatorică luată cu scopul strategic de a raționaliza execuția puterii, sporind astfel volumul venitului care urmează să fie apropriat prin agresiune de la proprietarii naturali. Forma puterii s-a schimbat, dar regula majorității este tot o formă de agresiune. Într-un sistem fondat pe teoria naturală a proprietății -în capitalism- regula majorității nu poate juca și nu joacă nici un fel de rol (în afara faptului că, dacă își dă acordul, desigur, oricine poate să se alăture unei organizații care a adoptat regula majorității, cum ar fi un club sportiv sau o asociație a iubitorilor de animale, a cărei juridicție este acceptată deliberat de membri pentru perioada apartenenței la acea asociație). Într-un astfel de sistem, sunt valabile doar regulile aproprierii originare a bunurilor prin utilizare sau prin achiziție contractuală de la un proprietar anterior. Aproprierea prin decret, sau cea lipsită de consimțământul unui proprietar-utilizator anterior, indiferent dacă este realizată de un autocrat sau de o minoritate împotriva unei majorități, ori de o majoritate împotriva unei minorități constituie, fără excepție, un act de violență agresivă. Ceea ce distinge o democrație de o autocrație, monarhie sau oligarhie, nu este faptul că prima ar fi echivalentă cu libertatea, în timp ce celelalte ar echivala cu agresiunea. Diferența dintre ele rezidă numai în tehnica utilizată pentru a adminstra, a transforma și a canaliza rezistența populară întreținută de setea nepotolită de putere. Autocratul nu permite populației să influențeze politica în nici un mod regulat și formal, deși el, la rândul său, trebuie să acorde multă atenție opiniei publice, dacă dorește să-și stabilizeze puterea. Astfel, o autocrație este caracterizată prin lipsa unui debușeu instituțional pentru potențialii deținători de putere. O democrație, pe de altă parte, posedă o asemenea instituție. Ea permite majorităților, create conform unor reguli formalizate, să influențeze cu regularitate modificările politicilor sale. În consecință, dacă setea nesatisfăcută de putere devine mai tolerabilă atunci când există un debușeu regulat pentru ea, atunci se creează mai puțină rezistență față de o conducere democratică decât față de una autocrată. Această importantă diferență socio-psihologică dintre regimurile autocate și cele democrate a fost excelent decrisă de către B. de Jouvenel:

Din secolul al doisprezecelea până în secolul al douăzecilea, autoritatea guvernamentală a crescut continuu. Acest proces a fost înțeles de toți cei care i-au urmărit dezvoltarea; el i-a provocat pe aceștia la proteste neîntrerupte și la reacții violente. În ultimul timp, creșterea a continuat într-un ritm accelerat, iar extinderea autorității a adus cu sine o răspândire corespunzătoare a războiului. Dar acum noi nu mai înțelegem acest proces, nu mai protestăm și nu mai reacționăm. Această pasivitate a noastră este un lucru nou, pentru care Puterea trebuie să-i mulțumească perdelei de fum în care s-a înfășurat. Înainte, expansiunea autorității putea fi văzută, evidentă în persoana regelui, care nu renunța la a se pretinde stăpân, și în care pasiunile umane erau observabile. Acum, mascată în anonimitate, Puterea pretinde a nu avea o existență proprie, și a nu mai fi nimic altceva decât instrumentul impersonal și lipsit de pasiuni al voinței generale. -Dar acest lucru este evident o ficțiune.- … Astăzi, la fel ca întotdeauna, Puterea este în mâinile unui grup de oameni care dețin controlul. Singura schimbare este că a devenit acum mai ușor pentru cei conduși să-i înlocuiască pe deținătorii Puterii. Dintr-un punct de vedere, acest lucru slăbește Puterea, deoarece voințele care controlează viața unei societăți pot, după placul acesteia, fi înlocuite cu alte voințe în care are mai multă încredere.– Dar, deschizând posibilitatea de a obține Puterea pentru toți cei talentați și ambițioși, acest aranjament face mult mai facilă creșterea Puterii. În “vechiul regim”, spiritele dinamice ale societății, care știau că nu au nici o șansă de a lua parte la Putere, se grăbeau să-i denunțe cea mai mică expansiune. Pe de altă parte, acum, când fiecare este un potențial ministru , nimeni nu este preocupat să desființeze o funcție pe care aspiră să o obțină într-o bună zi, sau să toarne nisip într-un mecanism pe care intenționează să-l folosească atunci când îi vine rândul. Prin urmare, există o complicitate largă în cercurile politice ale societății moderne, în ceea ce privește expansiunea Puterii. [15]

La o populație identică și o politică identică a ofertei discriminatorii de bunuri și servicii, un stat democratic are mai multe oportunități de a-și spori venitul apropriat prin agresiune. Și, mutatis mutandis, o autocrație trebuie să se mulțumească cu un venit relativ mai mic. În termenii clasicilor gândirii politice, ea trebuie să conducă mai înțelept, adică să conducă mai puțin. De vreme ce ea nu permite nici unei alte voințe, în afara celei a autocratului și poate a sfătuitorilor săi apropiați, să câștige puterea sau să influențeze regulat politicile, execuția puterii unei autocrații la apare celor conduși mai puțin tolerabilă. Astfel, stabilitatea ei poate fi asigurată doar dacă gradul total de exploatare statală este relativ redus.

Situația ultimelor două secole ilustrează sugestiv validitatea acestei teze. În această perioadă, am trăit experiența unei substituiri aproape universale a regimurilor relativ autocratic-monarhice cu regimuri relativ democratice. [16] (Până și Rusia Sovietică este notabil mai democratică decât a fost vreodată Rusia țaristă.) Împreună cu această schimbare, a avut loc un proces de o viteză și o întindere nemaiîntâlnite: o creștere permanentă și aparent incontrolabilă a statului. În competiția dintre diferite state pentru populații exploatabile, și în aceste încercări ale statelor de a limita efectele rezistenței interne, tendința a fost ca statul democratic să obțină o victorie vizibilă asupra celui autocratic, dovedindu-se o variantă superioară a puterii. Ceteris paribus, statul democratic -și socialismul democratic pe care-l întruchipează- este cel care dispune de un venit mai mare și se dovedește superior altor state în războaie. Și, ceteris paribus, tot acest stat este cel care reușește cea mai bună administrare a rezistenței interne: este mai ușor, iar istoria a arătat acest lucru în mod repetat, să păstrezi puterea statului democratizându-l, decât operând contrariul și autocratizându-i structura de luare a deciziilor.

Acestea sunt, deci, fundamentele socio-psihologice ale statului ca instituția care pune în aplicare socialismul. Orice stat se bazează pe monopolizare sau pe controlul monopolist asupra unor bunuri și servicii de importanță strategică pe care le oferă discriminatoriu unor grupuri favorizate de oameni, înfrângând prin aceasta rezistența față de o politică de agresiune împotriva proprietarilor naturali. În mod natural, fiecare descriere istorică a statului, a politicilor sale socialiste specifice și a modificărilor de politică, va trebui să dea seama în mod mai detaliat de felul în care nașterea și creșterea socialismului au devenit posibile. Dar dacă o astfel de descriere este completă și nu cade pradă iluziilor ideologice, atunci toate măsurile luate de stat trebuie descrise ca fiind integrate exact acestui cadru instituțional al violenței, democratizării și strategiei de tip divide et impera.

Orice ar face un stat în termenii contribuțiilor sale evaluate pozitiv în societate, și oricât de mare sau de mică ar fi măsura în care s-ar putea aduce astfel de contribuții; fie că statul oferă ajutor mamelor cu serviciu și copii, că oferă îngrijire medicală, ori că se angajează în construcția de drumuri sau de aeroporturi; fie că acordă favoruri fermierilor sau studenților, că se dedică producției de servicii educative, de infrastructură, de bani, de oțel sau de pace; sau fie că face toate aceste lucruri și multe altele, ar fi complet greșit să le enumerăm pur și simplu, fără nici un fel de precizări suplimentare. Ceea ce trebuie spus, în plus, este faptul că nu poate face nimic fără expropriere non-contractuală anterioară a proprietarilor naturali. Contribuțiile sale la bunăstare nu sunt niciodată un cadou obișnuit, chiar dacă sunt oferite gratuit, deoarece, înainte de toate, statul face cadou un lucru care nu-i aparține. Chiar dacă își vinde serviciile contra cost, și chiar dacă obține un profit din vânzare, mijloacele de producție utilizate au fost întotdeauna expropriate prin forță. Iar dacă le vinde la preț subvenționat, agresiunea trebuie să continue pentru a susține nivelul curent al producției.

Situația este similară în privința structurilor de decizie ale unui stat. Fie că un stat este organizat democratic sau autocratic, că are o structură decizională centralizată sau descentralizată și o structură de reprezentare cu unul sau mai multe niveluri; fie că este organizat ca un sistem de partide sau ca un stat corporatist, ar fi iluzoriu să-l descriem în acești termeni și să nu mai adăugăm nimic. Pentru o descriere completă, trebuie adăugat faptul că, înainte de toate, constituția unui stat este un instrument organizatoric pentru promovarea existenței sale ca o instituție a agresiunii. Și în măsura în care stabilitatea sa se bazează pe drepturile garantate constituțional de a participa la provocarea unor modificări ale politicilor, trebuie să subliniem că statul se bazează pe o atracție instituționalizată exercitată asupra unor energii motivaționale pe care oamenii, în viețile lor private, le-ar privi drept criminale și ar face totul pentru a le suprima. O intreprindere comercială obișnuită are o structură decizională care trebuie să se adapteze scopului de a o ajuta să-și asigure un profit cât mai mare din vânzarea produselor către clienți care le cumpără deliberat. Constituția unui stat nu are nimic în comun cu aceasta și doar studiile sociologice superficiale “ale organizării” s-ar putea angaja în investigarea similarităților și diferențelor structurale dintre cele două. [17]

Doar o înțelegere profundă a acestor lucruri ne permite să sesizăm în întregime natura statului și a socialismului. Și abia apoi poate exista o înțelegere completă a celeilalte laturi a aceleiași probleme: ce este necesar pentru a învinge socialismul. Nu putem lupta împotriva statului boicotându-l pur și simplu, așa cum putem lupta împotriva unei firme private, deoarece un agresor nu respectă judecata negativă relevată de boicot. Dar nu putem lupta nici prin simpla contrapunere a unei violențe defensive în fața agresiunii, deoarece agresiunea de stat este sprijinită în opinia publică. [18] Prin urmare, totul depinde de o schimbare în opinia publică. Mai specific, totul depinde de două asumpții și de schimbarea care poate fi provocată în ceea ce privește statutul realist sau nerealist al acestora. Una dintre aceste asumpții a fost implicită atunci când am argumentat, mai sus, că statul poate genera un sprijin pentru rolul său producând anumite bunuri și servicii pentru grupuri favorizate de oameni. Evident, asumpția este aceea că oamenii pot fi corupți să susțină un agresor dacă primesc o parte, oricât de mică, a benficiilor agresiunii. Și, pentru că există peste tot state, această asumpție trebuie considerată a fi azi, din fericire pentru stat, realistă. Dar nu există nici o lege a naturii care să spună că lucrurile trebuie să stea pentru totdeauna astfel. Pentru ca statul să eșueze în atingerea obiectivului său, nu este nevoie de nimic altceva decât de o chimbare în opinia publică: acțiunile care sprijină statul trebuie să ajungă să fie considerate imorale, deoarece este vorba despre un sprijin acordat unei organizații a crimei instituționalizate. Socialismului i s-ar pune capăt doar dacă oamenii nu s-ar mai lăsa corupți de mita oferită de stat ci, dacă aceasta ar fi oferită, ei, să spunem, și-ar folosi partea de avuție pentru a reduce puterea de mituire a statului, continuând să-l privească și să-l trateze ca pe un agresor care merită să întâmpine rezistență, să fie ridiculizat și ignorat, oriunde și oricând.

A doua asumpție era aceea că oamenii au într-adevăr o sete de putere, și că pot fi corupți să întreprindă acțiuni de sprijinire a statului dacă li se oferă o șansă de a-și potoli această sete. Privind faptele, ne putem cu greu îndoi că această asumpție este azi, de asemenea, una realistă. Dar, din nou, nu este realistă datorită unor legi naturale căci, cel puțin în principiu, poate fi în mod deliberat transformată într-una nerealistă. [19] Pentru a provoca sfârșitul etatismului și al socialismului, nu este nevoie de nimic mai mult decât de o schimbare în opinia publică ce să-i oprească pe oameni a mai folosi debușeele instituționale ale participării la politicile statului pentru satisfacerea voinței de putere, și să-i facă în schimb să-și suprime orice astfel de dorință, să folosească arma instituțională a statului împotriva lui însuși și să insiste, fără a accepta nici un fel de compromisuri, pentru încetarea impozitării și a reglementărilor impuse proprietarilor naturali, oriunde și oricând există o șansă de a influența politicile statului. [20]


[1] Despre diferența dintre agresiunea instituționalizată comisă de stat ca întruchipare a socialismului și acțiunea criminală obișnuită, cf. L. Spooner, No Treason, Colorado Springs, 1973, pp.19-20: “…guvernul, la fel ca un tâlhar de drumul mare, îi spune omului: “Banii sau viața”. Și multe impozite, dacă nu majoritatea, sunt plătite sub această amenințare. E adevărat, guvernul nu-l pândește pe om într-un loc izolat, nu-i sare în față din marginea drumului și nu începe, cu un pistol în mână, să-l buzunărească. Dar tâlhăria nu este din acest motiv mai puțin tâlhărie; ba este chiar una mult mai mișelească și mai rușinoasă. Tâlharul de drumul mare ia doar asupra sa responsabilitatea, primejdia și caracterul criminal al propriei acțiuni. El nu pretinde că emite o revendicare de drept asupra banilor tăi, nici că intenționează să-i folosească pentru propriul tău beneficiu. El nu pretinde a fi altceva decât un tâlhar. Nu a dobândit destulă nerușinare pentru a pretinde că este un simplu “protector” și că ia banii oamenilor, împotriva voinței lor, doar pentru a-i putea “proteja” pe acei călatori infatuați, care se simt absolut capabili să se protejeze singuri, sau care nu apreciază sistemul său specific de protecție. Este un om cu prea mult bun simț pentru a avea asemenea pretenții. Mai mult, după ce ți-a luat banii, te lasă să pleci, așa cum, de altfel, ți-ai dori. Tâlharul nu continuă să te urmărească în drumul tău, împotriva vointei tale, pretinzând că este adevăratul tău “suveran” datorită “protecției” pe care ți-o acordă. El nu continuă să te “protejeze”, comandându-ți să i te înclini și să-l servești; cerându-ți să faci una și interzicându-ți să faci alta; tâlhărindu-te din nou ori de câte ori are interesul sau plăcerea să o facă; și etichetându-te drept rebel, trădător sau inamic al țării tale și ucigându-te dacă îi contești autoritatea sau dacă nu-i satisfaci cererile. Este mult prea gentleman pentru a se face vinovat de asemenea imposturi, insulte și ticăloșii.Pe scurt, nu încearcă, în afara faptului că te jefuiește, să te transforme întru-un sclav ori într-un naiv. Metodele acelor tâlhari și ucigași ce-și spun “guvernământ” sunt exact opusul celor ale “tâlharului singuratic”.”

[2] Despre teoria statului, cf. M.N. Rothbard, “The Anatomy of State”, în Egalitarianism as a Revolt Against Nature, Washington, 1974; For A New Liberty, New York, 1978; și The Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982; H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987; cf. de asemenea A. Herbert, The Right and Wrong of Compulsion by the State (ed. E. Mack), Indianapolis, 1978; H. Spencer, Social Statics, London, 1851; F. Oppenheimer, The State, New York, 1926; A.J. Nock, Our Enemy, the State, Delevan, 1983; cf. de asemenea remarcii lui J.Schumpeter direcționate împotriva opiniei prevalente, atunci și acum, în special printre economiști, că “teoria care privește impozitele în analogie cu cotizațiile la un club sau cu cumpărarea serviciilor unui, să spunem, doctor, nu dovedește decât distanța la care se află această parte a științelor sociale de normele științificității.” (J. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, 1942, p. 198).

[3] În plus, utilizarea anumitor arme, cum ar fi bombele atomice, împotriva supușilor ar fi prohibitivă, deoarece conducătorii ar putea cu greu să evite ca, la rândul lor, să fie vătămați sau uciși de aceste arme.

[4] D. Hume, Essays, Moral, Political and Literary, Oxford, 1971, p.19; cf. de asemenea E. de La Boetie, The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975.

[5] Expunerea clasică a ideii că în “starea naturală” nu poate fi făcută nici o distincție între “drept” și “nedrept” și că doar statul creează dreptatea, poate fi găsită în T. Hobbes, Leviathan, Oxford, 1946. Că această teorie “pozitivistă” a dreptului este de nesusținut, a fost implicit demonstrat mai sus, în cap.7. În plus, ar trebui să observăm faptul că o astfel de teorie nu reușește nici măcar ceea ce își propune să facă: să justifice statul. Pentru că, desigur, trecerea de la starea de natură la un sistem etatist poate fi numită “justificată” (prin opoziție cu “arbitrară”) dacă există norme naturale (anterioare statului) care să constituie baza justificativă a acestei treceri.

Pentru pozitiviștii moderni, cf. G. Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Bad Homburg, 1966; H. Kelsen, Reine Rechtslehre, Wien, 1976; pentru o critică a pozitivismului juridic, cf. F.A. Hayek, Law, Legislation and Liberty, 3. Vols., Chicago, 1973-79.

[6]Pentru expunerea clasică a acestei viziuni asupra politicii, cf. N. Machiavelli, The Prince, Harmondsworth, 1961; cf. de asemenea Q. Skinner, The Foundations of Modern Political Thought, Cambridge, 1978.

[7] Pentru aceasta și pentru ceea ce urmează, cf. M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp. 182 ș.u.

[8] Despre rolul intelectualilor și al profesorilor de avocați ai socialismului și etatismului, cf. B. De Jouvenel, “The Treatment of Capitalism by Continental Historians”, în F. A. Hayek, Capitalism and the Historians, Chicago, 1954; L.v. Mises, The Anti-Capitalist Mentality, South Holland, 1972.

[9] Despre sistemul monetar al pieței libere și despre efectele intervenției guvernamentale asupra acestui sistem, cf. R. Paul și L. Lehrman, The Case for Gold, San Francisco, 1983, cap. 2, 3; M.N. Rothbard, What Has Government Done to Our Money?, Novato, 1973.

[10] Despre problema producției de lege și ordine pe piața liberă, cf. cap.10, mai jos.

[11] În această problemă, cf. de asemenea cap.5, n.4

[12] În această problemă, cf. de asemeanea cap.10, mai jos.

[13] F. Oppenheimer, System der Soziologie, vol.II, Der Staat, Stuttgart, 1964. Oppenheimer rezumă astfel caracterul special, discriminatoriu, al bunurilor produse de stat, în special al producție sale de lege și ordine (pp. 322-323): “norma fundamentală a statului este puterea. Adică, din punctul de vedere al originii sale: violența preschimbată în putere. Violența este una dintre cele mai puternice norme care dau formă societății, dar ea nu este ea însăși o formă de interacțiune socială. Ea trebuie să devină lege în sensul pozitiv al termenului adică, sociologic vorbind, ea trebuie să permită dezvoltarea unui sistem de “reciprocitate subiectivă”; iar acest lucru este posibil printr-un sistem de restricții auto-impuse asupra utilizării violenței și prin asumarea unor anumite obligații în schimbul drepturilor pe care statul și le arogă. În acest fel, violența este transformată în putere, și apare o relație de dominare care este acceptată nu doar de către conducători, ci și de supușii lor, în condiții de dominație nu prea severă, ca exprimând o “reciprocitate dreaptă”. Din această normă fundamentală, apar norme secundare și terțiare: norme de drept privat, de drept constituțional, de dreptul moștenirilor, dreptul obligațiilor și de drept penal, care poartă toate amprenta normei fundamentale a puterii și dominației, și care sunt toate create pentru a influența structura statului astfel încât să sporească exploatarea economică la nivelul maxim compatibil cu continuarea dominației reglementate legal.” Este fundamentală intuiția că “legea crește din două rădăcini în esență diferite (…): pe de o parte, din legea asocierii dintre egali, care poate fi numită drept “natural”, chiar dacă nu este propriu-zis “natural” și, pe de altă parte, din legea violenței transformată în putere reglementată, din legea celor care nu sunt egali.”

[14] Doar faptul că democrația a devenit o vacă sfântă în politica modernă poate explica de ce măsura în care ideea domniei majorității este străbătută de contradicții interne este de obicei trecută cu vederea: în primul rând, și este deja un lucru decisiv, dacă acceptăm democrația ca justificată, atunci ar trebui să acceptăm o abolire democratică a democrației și substituirea ei fie cu autocrația, fie cu libertarianismul capitalist -ceea ce demonstrează că democrația ca atare nu poate fi privită ca o valoare morală. În același fel, ar trebui acceptată ca justificată decizia majorităților de a elimina minorităților până în punctul în care nu ar mai rămâne decât doi oameni, ultima majoritate, pentru care domnia majorității nu ar mai putea fi aplicată, din motive logico-aritmetice. Aceasta ar dovedi, încă o dată, că democrația nu poate fi considerată justificabilă în sine. Sau, dacă nu vrem să acceptăm aceste consecințe și am adopta în schimb ideea unei democrații liberale, constituțional limitate, atunci ar trebui să admitem în același timp și că principiile din care sunt derivate aceste limitări trebuie să fie logic fundamentale în raport cu regula majoritații -ceea ce ar indica iarăși faptul că nu există nici un fel de valoare morală specială în democrație. În al doilea rând, din acceptarea regulei majorității, nu rezultă automat cărei populații trebuie să i se aplice. (Majoritatea cărei populații să decidă?). Există doar trei posibilități. Putem aplica din nou principiul democratic la această întrebare, și decide să optăm pentru ideea că majoritățile mai mari ar trebui să prevaleze întotdeauna în fața celor mai mici -dar atunci, desigur, nu ar mai fi putea în nici un fel fi salvată ideea democrației naționale sau regionale, deoarece ar trebui să alegem populația globală drept grup de referință. Sau, putem decide că determinarea populației este o problemă arbitrară -dar, în acest caz, ar trebui să acceptăm ideea unor minorități din ce în ce mai mici care să se despartă de restul populației, fiecare individ constituind propria sa majoritate auto-determinantă, ca punct final logic al unui astfel de proces de secesiune- și, încă o dată, ar fi demonstrată nejustificabilitatea democrației ca atare. Ca a treia variantă, putem adopta ideea că selectarea populației la care se aplică principiul majorității nu este nici democratică, nici arbitrară, ci cumva diferită -dar, din nou, ar trebui să admitem că, oricare ar fi acest principiu diferit, trebuie să fie mai fundamental decât regula majorității însuși, iar regula majorității ar trebui să fie clasificată ca total arbitrară. Cf., asupra acestei probleme, M.N. Rothbard, Power and Market, Kansas City, 1977, pp.189 ș.u., H.H. Hoppe, Eigentum, Anarchie und Staat, Opladen, 1987, cap.5.

[15] B. De Jouvenel, On Power, New York, 1949, pp.9-10; despre psihologia socială a democrației, cf aceluiași, On Sovereignity, Cambridge, 1957; G. Mosca, The Rulling Class, New York, 1939; H.A. Mencken, Notes on Democracy, New York, 1926; despre tendința conducerii democratice de a “degenera” într-una oligarhică, cf. R. Michels, Zur Soziologie des Parteiwesens in der modernen Demokratie, Stuttgart, 1957.

[16] Asupra acestui proces, cf. R. Bendix, Kings or People, Berkeley, 1978.

[17] Despre diferența fundamentală dintre organizațiile private de afaceri și stat, cf. L.v; Mises, Bureaucracy, New Haven, 1944

[18] L. Spooner îi descrie pe susținătorii statului ca divizându-se în două categorii: “1. Pungașii, o clasă numeroasă și activă, care văd în guvernare un instrument de care se pot folosi pentru propria mărire și avuție. 2. Naivii -fără îndoială, o clasă foarte largă-, fiecare dintre ei, pentru că i se permite o opinie printre alte milioane în decizia asupra a ceea ce poate face cu propria persoană și proprietate, și pentru că i se permite aceeași opinie asupra jafului, sclaviei și crimei la care sunt supuși alții, care li se permite altora atunci când este vorba despre jaful, sclavia și crima la care este supus el însuși, fiind suficient de stupid pentru a-și imagina că este un “om liber”, un “suveran”, că acesta este un “guvernământ liber”, “cel mai bun guvernământ din lume” și alte astfel de absurdități.” (L. Spooner, No Treason. The Constitution of No Authority, Colorado Springs, 1973, p.18)

[19] E. de la Boetie scrie (The Politics of Obedience: The Discourse of Voluntary Servitude, New York, 1975, pp.52-53): “Cel ce-și exercită dominația asupra ta…nu posedă cu adevărat nimic altceva decât puterea pe care i-ai conferit-o pentru a te distruge…Nu-l mai servi, și vei deveni pe dată liber. Nu-ți cer să-ți pui mâinile pe tiran și să-l răstorni, ci doar să nu-l mai susții; iar atunci îl vei vedea cum, la fel ca un colos al cărui piedestal a fost dat la o parte, se va prăbuși sub propria greutate și se va sfărâma în mii de bucăți.”

[20] Despre o strategie a libertății, și în special despre importanța mișcării libertariene pentru atingerea acestui scop, cf. M.N. Rothbard, For A New Liberty, New York, 1978, cap.15; și Ethics of Liberty, Atlantic Highlands, 1982, partea a 5-a.

Avatar photo
Scris de
Hans-Hermann Hoppe
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?