Sfârșitul socialismului și o revenire asupra dezbaterii calculului economic

Sfârșitul socialismului și o revenire asupra dezbaterii calculului economic

La[*] rădăcina imploziei revoluționare uimitoare, a colapsului socialismului și a planificării centralizate din „blocul socialist” se află ceea ce acum toată lumea concede a fi un eșec economic dezastruos. Popoarele și intelectualii din Europa de Est și Uniunea Sovietică sunt ahtiați nu doar după liberă exprimare, asociere democratică și glasnost, ci și după proprietate privată și piețe libere. Și totuși, dacă mi se permite un moment de nostalgie, cu patru decenii și jumătate în urmă, când am intrat la facultate, establishment-ul disciplinei economice al acelei ere punea punct la ceea ce fusese, timp de două decenii, faimoasa „dezbatere a calculului socialist”. Și toți – stânga, dreapta și centrul – deciseseră că nu era nimic economic greșit în legătură cu socialismul, că singurele probleme ale socialismului, atâtea câte există, sunt politice. Economic, socialismul poate funcționa la fel de bine precum capitalismul.

Mises și provocarea calculului economic

Înainte ca Ludwig von Mises să ridice problema calculului în articolul său din 1920,[1] toată lumea, atât socialiști, cât și non-socialiști, realizase că socialismul suferă de o problemă de stimulente. Dacă, de exemplu, toată lumea primește în socialism un venit egal sau, într-o altă variantă, se presupune că oricine produce „potrivit abilității”, dar primește „potrivit nevoilor”, atunci se pune faimoasa întrebare: în socialism, cine va duce gunoiul? Cu alte cuvinte, care vor fi stimulentele pentru realizarea de munci urâte și chiar pentru a le face bine? Sau, pentru a formula altfel, care va fi stimulentul să muncești din greu și să fii productiv în orice slujbă?

Răspunsul socialist tradițional este că societatea socialistă va transforma natura umană, o va curăța de egoism și o va remodela pentru a produce Omul Nou Socialist. Acel om nou va fi lipsit de orice scopuri egoiste sau determinate de el însuși; singura sa dorință va fi să lucreze din greu și cu ardoare pentru a realiza scopurile și a îndeplini ordinele statului socialist. De-a lungul istoriei socialismului, socialiști ultrași precum Lenin și Bukharin, timpuriu, sub „Comunismul de Război”, iar mai târziu Mao Tse-tung și Che Guevara, au căutat să înlocuiască stimulentele materiale prin așa-numitele stimulente „morale”. Această idee a fost ridiculizată cu fler și pe bună dreptate de Alexander Gray ca „ideea că lumea își poate găsi forța conducătoare în Lista de Sărbătorire a Zilelor de Naștere (dând Regelui, dacă e cazul, 165 de zile de naștere pe an)”.[2] În orice caz, socialiștii au descoperit rapid că metodele voluntare nu pot produce Noul Om Socialist. Dar nici metodele cele mai hotărâte și sângeroase nu au putut crea acest Om Nou Socialist. Iar faptul că socialiștii au eșuat mizerabil în realizarea acest lucru, în repetate rânduri și în ciuda deceniilor de teroare sistematică, este un testament pentru spiritul libertății care nu poate fi scos din firea omenească.

Însă unicitatea și importanța crucială a provocării aduse de Mises socialismului este că e complet nerelaționată cu bine-cunoscuta problemă a stimulentelor. Mises spune ceva de genul: în regulă, să presupunem că socialiștii au putut crea o armată puternică de cetățeni gata să execute dorințele stăpânilor lor, planificatorii socialiști. Ce vor spune mai exact planificatorii acestei armate să facă? Cum vor ști ce produse să ordone sclavilor să producă, la ce stadiu al producției, cât de mult din produs la fiecare stadiu, ce tehnici sau materiale brute să folosească în producție și cât de multe din fiecare și unde să anume să amplaseze această producție? Cum vor ști costurile sau care proces de producție este eficient și care nu este eficient?

Mises a demonstrat că în orice economie mai complexă decât cea de nivelul Crusoe sau al familiei, comitetul socialist de planificare nu va ști ce să facă sau cum să răspundă la aceste întrebări vitale. Dezvoltând conceptul important de calcul, Mises a arătat că planificatorii nu pot răspunde acestor întrebări, pentru că socialismului îi lipsește instrumentul indispensabil folosit de antreprenorii privați pentru a evalua și calcula: existența unei piețe asupra mijloacelor de producție, o piață care să genereze prețuri monetare bazate pe schimburile autentice, motivate de profit, ale proprietarilor privați ale acestor mijloace de producție. Întrucât proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producție este însăși esența socialismului, comitetul de planificare nu va putea planifica sau lua niciun fel de decizie rațională. Deciziile lui vor fi în mod necesar complet arbitrare și haotice și, prin urmare, existența unei economii planificate socialiste este literal „imposibilă” (pentru a folosi un termen foarte ridiculizat de criticii lui Mises).

„Soluția” Lange-Lerner

În cursul dezbaterii intense din anii 1920 și 1930, economiștii socialiști erau suficient de onești pentru a lua în serios critica lui Mises și a se recunoaște înfrânți în cazul unuia dintre cele mai tradiționaliste programe socialiste: anume, viziunea comunistă originară că muncitorii, fără să aibă nevoie de instituții precum fetișismul burghez al banilor, vor produce pur și simplu și vor depozita produsele într-o imensă grămadă socialistă, de unde fiecare își va lua pur și simplu „potrivit nevoilor sale”.

Economiștii socialiști au abandonat și versiunea marxistă în care fiecare om trebuie plătit conform timpului de muncă încorporat în produsul său. Prin contrast, ceea ce a ajuns să fie cunoscut sub numele de soluția Lange-Lerner (sau, mai puțin răspândit – dar mai corect – soluția Lange-Lerner-Taylor), aclamată de aproape toți economiștii, susținea că planificatorii pot rezolva ușor problema calculului ordonând diverșilor manageri să stabilească prețurile de calcul. Apoi, potrivit soluției profesorului Fred M. Taylor, comitetul de planificare centrală va descoperi prețurile potrivite în același fel ca pe piața capitalistă: prin încercare și eroare.

Astfel, dat fiind un stoc de bunuri de consum, dacă prețurile sunt prea jos, vom avea penurie iar planificatorii vor crește prețurile până ce penuria dispare și piața se echilibrează. Dacă, pe de altă parte, prețurile sunt prea mari, vom avea un surplus la raft iar planificatorii vor scădea prețul până ce piața se echilibrează. Soluția este simplitatea însăși![3]

Într-un articol format din două părți și într-o carte ulterioară, Lange a conceput ceea ce nu poate fi numit decât Mitologia Dezbaterii Calculului Socialist, o mitologie care, ajutată și ațâțată de Joseph Schumpeter, a fost acceptată de aproape toți economiștii, indiferent de amprenta lor ideologică. Această mitologie era predată ca Linia Ortodoxă când am intrat la Universitatea Columbia, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial – linie promulgată în conferințe de nimeni altul decât profesorul Abram Bergson, expertul în economie sovietică, pe atunci la Columbia. În 1948, profesorul Bergson a fost selectat de către un Comitet al Asociației Americane de Economie să formuleze Opinia Împărtășită pe subiect iar Bergson a îngropat problema calculului în regim socialist, Linia Ortodoxă fiind ritualul ei de înmormântare.[4]

Linia Ortodoxă Lange-Bergson decurgea astfel: Mises, în 1920, a făcut un serviciu inestimabil socialismului prin ridicarea problemei calculului economic, o problemă de care socialiștii în general nu erau conștienți. Atunci, Pareto și discipolul său italian Enrico Barone au arătat că acuzația lui Mises privind imposibilitatea calculului în socialism nu este corectă pentru că ecuațiile numerice ale ofertei, cererii și prețului există în socialism ca și în sistemul capitalist. În acest punct, F.A. Hayek și Lionel Robbins, au abandonat poziția extremă a lui Mises, retrăgându-se în linia a doua de apărare, din care argumentau că, deși problema calculului poate fi rezolvată teoretic, în practică ar fi dificil de realizat acest lucru. Prin aceasta, Hayek și Robbins s-au repliat pe problema practică, sau a gradului de eficiență, abandonând poziția inițială a unei diferențe fundamentale de natură. Și acum, din fericire, socialismul a fost salvat, pentru că Taylor-Lange-Lerner au arătat cum, renunțând la ideile utopice ale socialismului fără bani și prețuri sau al stabilirii prețului potrivit teoriei valorii-muncă, în comitetul socialist de planificare se poate rezolva această problemă enervantă pur și simplu prin vechea metodă a încercării și erorii.[5]

Bergson, încercând să fie magistru în teza sa asupra dezbaterii, îl rezumă pe Mises ca afirmând că „fără proprietate sau control privat (ceea ce înseamnă același lucru pentru Mises) sau o piață liberă pentru mijloacele de producție, evaluarea rațională a acestor bunuri cu scopul calculării costurilor este exclusă”. Bergson adaugă în mod corect că pentru a formula ideea lui Mises

ceva mai clar decât de obicei, să ne imaginăm un Comitet de Supraoameni cu facultăți logice nelimitate, cu o scară completă de valori pentru diferitele bunuri de consum și pentru consumul prezent și viitor și cu o cunoaștere detaliată a tehnicilor de producție. Nici măcar un asemenea Comitet n-ar putea evalua rațional mijloacele de producție. În absența unei piețe pentru aceste bunuri, deciziile privind alocarea resurselor ar fi, în viziunea lui Mises, întâmplătoare.

Bergson comentează aspru că „argumentul poate fi expediat cu ușurință”. Lange și Schumpeter arată că, așa cum au arătat și Pareto și Barone,

de îndată ce gusturile și tehnicile sunt date, valorile mijloacelor de producție pot fi determinate fără ambiguitate prin imputare, fără intervenția procesului de piață.

Comitetul Supraoamenilor ar putea decide cum să aloce resursele pentru a asigura bunăstarea optimă. Va trebui doar să rezolve ecuațiile lui Pareto și Barone[6].

Atât despre Mises. Cât privește problema practicabilității Hayek-Robbins, Bergson adaugă că aceasta poate fi rezolvată prin metoda Lange-Taylor a încercării și erorii; orice problemă rămasă ține numai de gradul de eficiență și de alegerile politice. Problema lui Mises a fost rezolvată satisfăcător.

Unele erori din soluția Lange-Lerner

Naivitatea uluitoare a Liniei Ortodoxe ar fi trebuit să fie evidentă încă din anii 1940. Așa cum Hayek îi reproșa mai târziu lui Schumpeter asumpția „imputării” din afara pieței, această formulare

„înseamnă probabil … că evaluarea factorilor de producție este implicată în sau decurge necesar din evaluarea bunurilor de consum. Însă … implicarea este o relație care ar putea fi afirmată cu sens numai din propoziții date simultan în una și aceeași minte”.[7]

Economiștii erau convinși de soluția lui Lange pentru că erau deja sub puterea modelului walrasian al echilibrului general; Schumpeter, de exemplu, era un walrasian înfocat. În acest model, economia este întotdeauna într-un echilibru general static, o lume neschimbătoare în care toate „datele” – scările de gusturi și valori, tehnologiile alternative și lista resurselor – sunt cunoscute de toată lumea și unde costurile sunt cunoscute și sunt întotdeauna egale cu prețurile. Lumea walrasiană este una a competiției „perfecte” unde prețurile sunt date tuturor managerilor. Firește, atât Taylor, cât și Lange fac observația că Board-ul Socialist de Planificare va putea calcula mai bine decât piețele capitaliste, pentru că planificatorii socialiști pot asigura o „competiție perfectă”, în timp ce lumea reală a capitalismului are diverse tipuri de „monopoluri”! Planificatorii socialiști pot acționa ca „licitatorii” walrasieni, generând rapid echilibrul prin încercare și eroare.

Să lăsăm deoparte absurditatea evidentă a credinței că un monopol guvernamental coercitiv va acționa ca și cum ar fi în „competiție perfectă” cu părți din el însuși. O altă eroare gravă din modelul Lange este să credem că echilibrul general, o lume a certitudinii, unde nu există spațiu pentru forța conducătoare a antreprenoriatului, poate fi cumva folosit pentru a descrie lumea reală. Lumea actuală nu e una a unui „dat” neschimbător, ci a unei schimbări neîncetate și a unei incertitudini sistemice. Datorită acestei incertitudini, antreprenorul capitalist, care riscă active și resurse în încercarea de a obține profit și de a evita pierderi, devine actorul crucial în sistemul economic, este un actor care nu poate fi portretizat în niciun fel într-o lume a echilibrului general. În plus, e absurd, așa cum a arătat Hayek, să credem că echilibrul general e singura „teorie” legitimă iar celelalte arii sau probleme să fie expediate ca fiind doar chestiuni de practicabilitate și grad. Nicio teorie economică nu poate fi merituoasă dacă omite rolul antreprenorului într-o lume a incertitudinii. „Ecuațiile” Pareto-Barone-Lange etc. nu sunt doar o teorie excelentă care are probleme în practică; pentru a fi „bună”, o teorie trebuie să fie utilă în explicarea vieții reale.[8]

O altă eroare gravă în abordarea încercării și erorii Lange-Taylor este că se concentrează pe prețurile bunurilor de consum. Este adevărat că vânzătorii cu amănuntul, fiind dat un stoc dintr-un anumit bun, pot echilibra piața prin ajustarea prețului acelui bun în sus și în jos. Însă, așa cum a arătat Mises în articolul său original din 1920, nu bunurile de consum sunt problema. Consumatorii, postulează acești „socialiști de piață”, sunt liberi să-și exprime valorizările asupra bunurilor de consum prin folosirea banilor câștigați. Chiar și piața muncii – cel puțin în principiu[9] – poate fi tratată ca o piață cu ofertanți care sunt liberi să accepte sau să respingă prețul pentru munca lor și să se mute în diverse ocupații. Adevărata problemă este, așa cum a insistat Mises încă de la început, în toate piețele intermediare pentru pământ și bunuri de capital. Producătorii trebuie să folosească pământ și resurse de capital pentru a decide stocul bunurilor de consum. Aici există un număr uriaș de piețe unde monopolul de stat este pentru fiecare tranzacție atât cumpărător, cât și vânzător, iar aceste tranzacții din interiorul monopolului, al statului, caracterizează piețele vitale ale unei economii avansate – structura complexă a piețelor de capital. Și tocmai aici va domni în mod necesar haosul și nu există nicio cale prin care raționalitatea să pătrundă în numărul imens de decizii privind alocarea prețurilor și factorilor de producție în structura bunurilor de capital.

Replica lui Mises: antreprenorul

În plus, replica strălucită și devastatoare a lui Mises la „socialismul de piață” de tip Lange-Lerner al criticilor săi n-a fost băgată în seamă – nici de către establishment-ul economic, nici de către hayekienii de după Al Doilea Război Mondial. În ambele cazuri, acești autori îl expediază pe Mises. Acesta ar avea, într-adevăr, contribuția sa din 1920, însă a fost înlocuit mai târziu, fie de Lange-Lerner, fie de Hayek, după caz. În ambele cazuri e incomod de acceptat că Mises a continuat să-și elaboreze poziția printr-o critică penetrantă a criticilor săi sau că formularea „extremă” poate că a fost, totuși, corectă[10].

Mises își începe replica din Acțiunea umană discutând metoda „încercării și erorii” și arătând că acest proces funcționează doar într-o piață capitalistă. Acolo antreprenorii sunt puternic motivați să facă profit și să evite pierderi iar, mai mult, acest criteriu nu se aplică pieței bunurilor de capital sau a pământului din socialism unde toate resursele sunt controlate de o entitate, guvernul.

Continuându-și replica, Mises oferă o critică strălucită nu doar a socialismului, ci a întregului model de echilibru general walrasian. Eroarea majoră a „socialiștilor de piață”, arată Mises, este că ei privesc problema economică din punctul de vedere al managerului firmei individuale, care încearcă să facă profit sau să evite pierderi într-un context rigid ai unei alocări de capital date, externe fiecăreia din diversele ramuri ale industriei și firmei însăși. Cu alte cuvinte, managerul „socialist de piață” este înrudit nu cu forța conducătoare de pe piața capitalistă, antreprenorul capitalist, ci mai degrabă cu managerul, nesemnificativ economic, al firmei corporatiste din capitalism. Așa cum strălucit formulează Mises:

Eroarea de căpătâi implicată în aceste propuneri [socialismul de piață] este că problema economică este privită din perspectiva funcționarului subaltern, al cărui orizont intelectual nu trece de sarcinile unui subordonat. Ele privesc structura producției industriale și alocarea capitalului către diversele ramuri și agregate productive ca fiind rigidă – și nu iau în calcul necesitatea de a modifica această structură, pentru a o adapta la schimbările condițiilor. Ei nu realizează că activitățile managerilor corporațiilor constau doar în executarea cu loialitate a sarcinilor ce le sunt încredințate de către patronii lor, acționarii … Activitățile managerilor, vânzările și cumpărările lor, reprezintă doar un mic segment din totalitatea operațiunilor de pe piață. Piața unei societăți capitaliste desfășoară, de asemenea, toate acele operațiuni prin care bunurile de capital sunt alocate diferitelor ramuri industriale. Antreprenorii și capitaliștii înființează corporații și alte firme, le dezvoltă sau le reduc dimensiunile, le dizolvă sau le fuzionează cu alte întreprinderi; ei cumpără și vând acțiuni și obligațiuni ale corporațiilor noi sau deja existente, ei acordă, retrag și recuperează credite; pe scurt, ei desfășoară toate acele activități a căror totalitate se numește piață de capital și financiară. Tranzacțiile acestea financiare ale promotorilor și speculatorilor sunt cele ce direcționează producția spre canalele în care ea satisface, în modul cel mai adecvat, cele mai intense dorințe ale consumatorilor.[11]

Mises amintește cititorului că un manager corporatist realizează numai o „funcție managerială”, un serviciu subsidiar care „nu poate substitui niciodată funcția antreprenorială”. Cine sunt antreprenorii capitaliști? Ei sunt „speculatorii, promotorii, investitorii și creditorii [care], în determinarea structurii stocului și a schimburilor mărfurilor de pe piață, circumscriu orbita în interiorul căreia anumite sarcini pot fi încredințate discreției managerului”. Problema crucială, continuă Mises, nu ține de activitățile manageriale, ci de „în care ramuri trebuie crescută sau restrânsă producția, în care ramuri trebuie alterat obiectivul producției, ce ramuri noi trebuie inaugurate?” Pe scurt, deciziile cruciale din economia capitalistă țin de alocarea capitalului către firme și industrii. Cu privire la aceste probleme, Mises adaugă că „este în van să ne referim la managerul de corporație onest și la eficiența sa mult încercată. Cei care confundă antreprenoriatul cu managementul închid ochii la problema economică … Sistemul capitalist nu e un sistem managerial; e un sistem antreprenorial”.

Aici Mises conchide triumfător că niciun „socialist de piață” nu a sugerat vreodată prezervarea sau realizarea funcției antreprenoriale specifice capitalismului și cu atât mai puțin a înțeles-o:

„Nimeni n-a sugerat vreodată că o comunitate socialistă va invita promotorii și speculatorii să-și continue speculațiile și să-și ofere profiturile la grămada comună. Cei care sugerează o cvasi-piață pentru sistemul socialist n-au dorit niciodată să păstreze bursele de acțiuni și de mărfuri, tranzacțiile de livrare la termen a unor active la prețul stabilit în prezent (futures), sau bancherii și creditorii, în calitate de cvasi-instituții.[12]

Mises a fost citat ca afirmând, în Acțiunea umană, că este absurd pentru comitetul socialist de planificare să spună managerilor „să se joace de-a piața” ca și cum ar fi proprietarii propriilor firme în încercarea de a maximiza profiturile și de a evita pierderile. Dar este important să subliniem că Mises se concentrează nu pe managerii individuali ai „firmelor” socialiste, ci pe speculatorii și investitorii care decid alocarea crucială a capitalului de-a lungul structurii industriei. Ne putem gândi că i-am putea ordona unui manager să se joace de-a piața și să acționeze ca și cum s-ar bucura de profit sau ar suferi pierderi; însă e ridicol să cerem investitorilor și speculatorilor de capital să acționeze ca și cum averile lor ar fi în joc. Așa cum adaugă Mises:

nu ne putem juca de-a speculația și investiția. Speculatorii și investitorii își expun propria avere, propria soartă. Acest fapt îi face responsabili în fața consumatorilor, șefii ultimi ai economiei capitaliste. Dacă-i ușurăm de această responsabilitate, îi privăm de adevărata lor natură.[13]

Odată, în timpul unui seminar al lui Mises de la New York University, l-am întrebat, având în vedere spectrul larg de economii, de la o economie de piață liberă pură la un totalitarism pur, dacă poate oferi un criteriu unic după care să spună că o economie este „socialistă” sau una de piață. Cumva spre surprinderea mea, el a răspuns imediat: „da, cheia este dacă economia are o bursă de valori”. Adică, dacă economia are o piață extinsă de titluri pentru pământ și bunuri de capital. Pe scurt, este alocarea capitalului determinată de guvern sau de către proprietari privați? În acel moment, n-am înțeles pe deplin importanța vitală a răspunsului lui Mises. L-am înțeles doar recent, aplecându-mă asupra marilor merite ale analizei misesiene a problemei calculului socialist comparativ cu analiza hayekiană.

Pe scurt, pentru Mises cheia economiei de piață capitaliste și a funcționării ei reușite este anticiparea antreprenorială și luarea deciziei de către proprietari privați și investitori. Cheia nu ține de deciziile mai neînsemnate luate de managerii corporatiști, într-un context stabilit deja de antreprenori și piețele de capital. Și e evident că Lange, Lerner și alți socialiști de piață vizau doar mai puțin importantele decizii manageriale. Acești economiști, care n-au înțeles niciodată funcția speculației sau a piețelor de capital, n-au nicio idee despre cum pot fi ele replicate într-un sistem socialist.[14] Iar aceasta nu este o surpriză, pentru că în modelul micro-echilibrului general walrasian nu există structură de capital, capitalul n-are niciun rol iar teoria capitalului a fost subordonată complet „teoriei creșterii”, creșterii unui „nivel” omogen sau gelatinos al unui macro-capital agregat. Alocarea capitalului este considerată ca externă și dată, și nu primește nicio atenție.

Structura capitalului

Joseph Schumpeter și Frank H. Knight sunt două exemple interesante de economiști eminenți anti-socialiști care au fost totuși induși – de devotamentul lor walrasian pentru echilibrul general și de faptul că nu au o teorie autentică a capitalului – să îmbrățișeze teza ortodoxă că socialismul nu are o problemă de calcul economic. În teoria capitalului, atât Schumpeter, cât și Knight, sunt discipoli ai lui J.B. Clark, care neagă orice rol al timpului în procesul de producție. Pentru Schumpeter, producția nu ia timp pentru că aceasta și consumul sunt cumva „sincronizate”. Timpul e scos din peisaj chiar și în cazul existenței unor stocuri de bunuri de capital acumulate, care ar presupune o structură de vârstă pentru aceste bunuri. Întrucât producția este sincronizată în mod magic, dispare necesitatea ca factorii pământ și muncă să fie recompensați dinainte din economisirile acumulate ale capitaliștilor. Schumpeter ajunge aici prin eliminarea completă a capitalului din încorporarea lui în bunurile de capital și limitarea conceptului la un fond monetar folosit pentru a cumpăra aceste bunuri.[15]

Și Frank Knight, decanul Școlii de la Chicago, a fost un susținător înfocat al tezei lui Clark că preferința de timp n-are nicio influență asupra dobânzii plătite de producători și că producția este sincronizată în așa fel încât timpul n-are niciun rol în structura de producție. Drept urmare, ca și ortodoxia modernă, Knight vedea capitalul ca pe o gelatină omogenă, care se auto-perpetuează fără o structură de tip rețea orientată temporal. Ideile lui Knight, aprig anti-böhm-bawerkiene, anti-austriece despre capital și dobândă l-au dus la un război faimos în articolele academice asupra teoriei capitalului în anii 1930, război pe care l-a câștigat din oficiu atunci când austriecii au dispărut datorită revoluției keynesiene.[16]

În recenzia sa negativă la Socialismul lui Mises, Frank Knight, după ce laudă articolul „excelent” al lui Lange din 1936, expediază brusc dezbaterea calculului socialist ca „fiind, în mare, zgomot și furie”. Pentru Knight, e un „truism” că „baza tehnică a vieții economice” va continua și sub socialism și că „managerii diverselor unități tehnice de producție – ferme, fabrici, căi ferate, magazine etc. – vor continua în același fel”. Observați că aici nu e nicio referire la conceptul crucial de piață de capital sau la alocarea capitalului către diverse ramuri de producție. Capitalul fiind o gelatină omogenă care se reînnoiește automat, singura grijă este creșterea acelei cantități de gelatină. Prin urmare, Knight conchide că „socialismul este o problemă politică ce trebuie discutată în termenii psihologiei sociale și politice, teoria economică având puține de spus despre ea”.[17] Aceasta este cu siguranță adevărat despre genul de teorie economică ortodoxă de tip Chicago al lui Knight!

Este instructiv să comparăm naivitatea și expedierea bruscă a problemei de către Schumpeter și Knight cu critica misesiană penetrantă a profesorului Georg Halm:

Întrucât capitalul nu mai e deținut de mai multe persoane private, ci de către comunitate, care dispune de el direct, nu mai poate fi determinată o rată a dobânzii. Un proces de stabilire a prețului este întotdeauna posibil numai când cererea și oferta se întâlnesc pe o piață … În economia socialistă … nu există nici ofertă, nici cerere, capitalul fiind de la început în posesia utilizatorului, autoritatea centrală socialistă. Acum s-ar putea sugera că neputând determina automat rata dobânzii, aceasta va trebui să fie fixată de către autoritatea centrală. Însă acest lucru ar fi aproape imposibil. Este adevărat că autoritatea centrală va ști destul de bine câte bunuri de capital de un anume tip are sau poate procura …; va ști capacitatea uzinelor existente în diverse ramuri de producție; dar nu va ști raritatea capitalului. Raritatea mijloacelor de producție este întotdeauna legată de cererea pentru ele, iar fluctuațiile ei duc la variații în valoarea bunului respectiv … Dacă ar obiecta că am avea stabilit prețul bunurilor de consum și, drept urmare, intensitatea cererii și valoarea mijloacelor de producție ar fi determinate, aceasta ar fi o altă greșeală serioasă … Cererea pentru mijloacele de producție, pământ și bunuri de capital, este numai indirectă.

Halm adaugă în continuare că dacă ar exista numai un singur factor de producție a bunurilor de consum, „piața socialistă” i-ar putea determina prețul. Însă acest lucru nu poate fi adevărat în lumea reală unde mai mulți factori de producție participă la producerea bunurilor în diverse piețe.

Halm adaugă că autoritatea centrală, contrar concesiei sale de mai sus, n-ar putea să vadă nici măcar cât capital folosește. Întrucât bunurile de capital sunt eterogene, „cum poate fi producția unei fabrici comparată cu cea a alteia? Cum poate fi făcută o comparație numai între două bunuri de capital?” Pe scurt, în timp ce în capitalism astfel de comparații pot fi făcute prin intermediul prețurilor în banii de pe piață pentru fiecare bun, în economia socialistă absența prețurilor monetare de pe piață exclude orice astfel de comparație de valoare. Prin urmare, nu există nicio cale prin care sistemul socialist poate estima rațional costurile (care depind de prețurile de pe piața factorilor) oricărui proces de producție.[18]

Replica lui Mises: evaluarea și estimarea monetară

În articolul său original din 1920, Mises subliniază că „de îndată ce renunțăm la concepția unui preț monetar liber stabilit pentru bunurile de ordine superioare, producția rațională devine complet imposibilă”. Mises afirmă apoi profetic:

Se poate anticipa natura viitoarei societăți socialiste. Vor funcționa sute și mii de fabrici. Foarte puține dintre acestea vor produce bunuri gata să fie folosite; în majoritatea cazurilor vor fi manufacturate bunuri nefinisate și de producție. Toate acestea sunt legate. Orice bun trece printr-o serie de stadii înainte de a fi gata să fie folosit. În truda neîntreruptă a acestui proces, administrația nu va avea niciun mijloc de a le testa relevanța. Nu va putea determina dacă un bun nu cumva a fost ținut prea mult timp în procesul necesar al producției sau dacă munca și materialele nu au fost risipite pentru finisarea sa. Cum va decide că aceasta sau acea metodă de producție este mai profitabilă? În cel mai bun caz va putea compara doar calitatea și cantitatea produselor finite, dar foarte rar va fi în situația de a compara cheltuielile implicate în producție.

Mises arată că deși guvernul ar putea ști ce scopuri vrea să atingă și ce bunuri sunt dorite mai mult, acesta nu va ști elementul crucial pentru calculul economic rațional: evaluarea diverselor mijloace de producție pe care piața capitalistă o poate realiza prin determinarea prețurilor monetare pentru toate produsele și factorii lor”.[19]

Mises conchide că într-o economie socialistă „în locul economiei metodei ‘anarhice’ de producție, se va apela la outputul fără sens al unui aparat absurd. Roțile se vor învârti, dar fără efect”.[20]

În plus, în replica sa la campionii ecuațiilor Pareto-Barone, Mises arată că problema crucială nu e că economia nu este și nu poate fi vreodată în starea de echilibru general descrisă de aceste ecuații diferențiale. În plus față de alte probleme ale modelului echilibrului (de exemplu, că planificatorii socialiști nu-și știu scările de valori din echilibrul viitor; banii și schimbul monetar nu se potrivesc în model; unitățile de factori productivi nu sunt nici perfect divizibile, nici infinitezimale – iar utilitățile marginale ale unor oameni diferiți nu pot fi puse în ecuație – nici pe piață, nici în altă parte), ecuațiile „nu oferă nicio informație privind acțiunile umane prin care starea ipotetică de echilibru” a fost sau poate fi atinsă. Pe scurt, ecuațiile nu oferă nicio informație despre cum să ajungem la echilibrul general de la starea de dezechilibru existent.

Mises arată, în particular, că „dacă, de dragul argumentului, asumăm că o inspirație miraculoasă ‘permite’ directorului să rezolve fără calcul economic toate problemele privind aranjamentele cele mai avantajoase ale activităților de producție și că imaginea prețului este prezentă în mintea sa”, rămân probleme cruciale despre cum ajungem de aici acolo. Planificatorul socialist nu pleacă de la zero și construiește apoi o structură de bunuri de capital cel mai bine adaptată scopurilor sale. El începe în mod necesar cu o structură de bunuri de capital produsă în mai multe stadii în trecut și determinată de valorile trecute ale consumatorului și metodele tehnologice de producție trecute. Există diverse grade ale acestor determinanți din trecut în structura de capital prezentă și oricine începe azi trebuie să folosească aceste resurse cât poate de bine pentru a răspunde scopurilor prezente și viitoare. Pentru aceste alegeri eterogene, ecuațiile matematice sunt inutile.[21]

În final, rădăcina unică a poziției lui Mises – și cea care-l distinge pe el și teza „imposibilității socialiste” de Hayek și cea a hayekienilor – a fost neglijată până în ziua de azi. Și această neglijare a persistat în ciuda mărturiei explicite a lui Mises din memoriile sale privind rădăcina și fundamentul tezei calculului.[22] Mises nu se concentra, ca Hayek și discipolii săi, pe erorile din modelul echilibrului general când a ajuns la poziția sa și nici nu a fost adus în această discuție de revoluția socialistă din Uniunea Sovietică. Mises amintește că poziția sa pe calculului economic emerge din capodopera sa Teoria banilor și a creditului (1912). În cursul acelei integrări remarcabile a teoriei monetare cu a teoria „micro” a utilității marginale, Mises a fost unul dintre primii care au realizat că evaluările subiective ale consumatorilor (și ale muncitorilor) de pe piață sunt pur ordinale și deci nu sunt în niciun fel măsurabile. Însă prețurile de piață sunt cardinale și măsurabile în bani iar prețurile monetare de piață aduc bunurile în domeniul comparabilității cardinale și calculului (de exemplu, o pălărie de 10$ „valorează” de cinci ori prețul unei pâini de 2$).[23] Dar Mises a realizat că e absurd să spui (așa cum ar face-o Schumpeter) că piața „imputează” valorizările bunurilor de consum factorilor de producție. Valorizările nu sunt „imputate” direct; procesul de imputare lucrează numai indirect prin intermediul prețurilor pieței. Prin urmare, lipsit de o piață pentru pământ și bunurile de capital, socialismului îi lipsește abilitatea de a calcula și compara bunurile și serviciile și, ca atare, alocarea rațională a resurselor productive în socialism este imposibilă.[24]

Astfel, pentru Mises, munca sa asupra problemei calculului în socialism era parte din integrarea sa extinsă a schimbului direct și indirect, a „micro” și „macro”, pe care a început-o, dar nu a terminat-o încă, în Teoria banilor și a creditului.[25]

Erorile lui Hayek și Kirzner

Linia ortodoxă din anii 1930 și 1940 este eronată când spune că Hayek și discipolii săi (ca Lionel Robbins) au abandonat abordarea „teoretică” a lui Mises la critica ecuațiilor Pareto-Barone, repliindu-se la obiecțiile „practice” aduse planificării socialiste.[26] Așa cum am văzut deja, Hayek nu cedează ecuațiilor matematice ale echilibrului general dreptul de monopol asupra teoriei economice corecte. Este însă adevărat că Hayek și discipolii săi au schimbat fatal și radical întreg accentul poziției lor „austriece”, fie prin reconstrucția greșită a argumentului lui Mises, fie prin schimbarea conștientă, silențioasă a termenilor cruciali ai dezbaterii.

Pe scurt, nu e un accident că Hayek și hayekienii au renunțat la termenul misesian de „imposibil” ca extrem de stânjenitor și imprecis. Pentru Hayek, problema majoră a comitetului socialist de planificare este lipsa cunoașterii. Fără piață, acesta nu are nicio cale de a ști scările de valori ale consumatorilor sau oferta de resurse sau tehnologii disponibile. Economia capitalistă este pentru Hayek un mijloc valoros de a disemina cunoaștere de la un individ la altul prin „semnalele” de prețuri ale pieței libere. O economie statică a echilibrului general ar putea depăși problema hayekiană a cunoașterii dispersate pentru că eventual toate datele vor fi cunoscute tuturor, însă datele mereu schimbătoare, nesigure ale lumii reale împiedică board-ul de planificare socialist să obțină o astfel de cunoaștere. Ca atare, ca de obicei pentru Hayek, argumentul pentru economie liberă și împotriva etatismului se bazează pe un argument al ignoranței.

Însă, pentru Mises, problema centrală nu este „cunoașterea”. El arată explicit că și dacă planificatorii socialiști ar ști perfect și ar dori să satisfacă prioritățile valorice ale consumatorilor și chiar dacă ar avea o cunoaștere perfectă a tuturor resurselor și tehnologiilor, tot nu ar putea calcula, datorită absenței unui sistem de prețuri pentru mijloacele de producție. Problema nu e cunoașterea, ci calculabilitatea. Așa cum arată profesorul Salerno, cunoașterea transmisă de prețurile prezente – sau din „trecutul” imediat – ține de valorizări ale consumatorilor, tehnologii, oferte etc. din trecutul imediat sau recent. Însă omul care acționează este interesat – prin angajarea resurselor în producție și vânzare – de prețurile viitoare, iar angajarea prezentă a resurselor este realizată de antreprenor, a cărui funcție este să estimeze – să anticipeze – prețurile viitoare și să aloce resursele corespunzător. Tocmai acest rol central și vital al antreprenorului care estimează motivat de căutarea profitului și de evitarea pierderii nu poate fi realizat de comitetul socialist de planificare datorită absenței pieței mijloacelor de producție. Fără o astfel de piață, nu există prețuri monetare autentice și drept urmare nu există nicio cale pentru ca antreprenorul să calculeze și evalueze în termeni monetari cardinali.

Mai filosofic, întregul accent pus de Hayek pe cunoaștere este greșit plasat și construit. Scopul acțiunii umane nu este să „știe”, ci să folosească mijloace pentru atinge scopuri. Așa cum rezumă Salerno poziția lui Mises:

Sistemul de prețuri nu este – și praxeologic nu poate fi – un mecanism de a economisi și transmite cunoaștere relevantă planurilor de producție [poziția lui Hayek]. Prețurile istorice realizate sunt un accesoriu al estimării, al operației mentale prin care facultatea înțelegerii este folosită pentru a evalua structura cantitativă a relațiilor de preț care corespunde constelației anticipate de date economice. Prețurile anticipate nu sunt instrumente de cunoaștere, ci de calcul economic. Iar calculul economic însuși nu este un mijloc de a obține cunoaștere, ci o condiție pentru acțiunea rațională în contextul diviziunii muncii. Acesta oferă indivizilor, indiferent de gradul lor de cunoaștere, instrumentul indispensabil pentru a ajunge la o înțelegere mentală și o comparație a mijloacelor și scopurilor acțiunii sociale.[27]

Într-un articol recent, profesorul Israel Kirzner argumentează în favoarea poziției lui Hayek. Pentru Hayek și Kirzner, piața este o „procedură de descoperire”, adică o revelare de cunoaștere. Nu există în această viziune asupra pieței și lumii o recunoaștere autentică a antreprenorului nu ca „descoperitor”, ci ca persoană dinamică asumându-și riscuri, care riscă să piardă dacă estimarea sau predicția sa este incorectă. Angajamentul lui Kirzner față de „procesul de descoperire” se potrivește conceptului său originar al funcției antreprenoriale ca „alertă” și a antreprenorilor ca alerți în mod diferit la oportunitățile descoperite. Însă această viziune înțelege total greșit rolului antreprenorului. Antreprenorul nu e doar „alert”; el prezice, estimează, se confruntă cu riscul și incertitudinea în căutarea profitului și evitarea pierderii. Așa cum arată Salerno, în ciuda discursului lor despre dinamism și incertitudine, „antreprenorul” lui Hayek-Kirzner este curios de pasiv și fără vlagă, primind și îmbibând-se pasiv cu cunoașterea conferită lui de piață. Antreprenorul Hayek-Kirzner este mult mai apropiat decât ar dori ei să creadă de automatul walrasian, de „licitantul” fictiv care evită schimburile reale de pe piață.[28]

Din nefericire, deși Kirzner expune lucid poziția lui Hayek, Kirzner eclipsează istoria dezbaterii afirmând că Mises, ca și Hayek, și-a schimbat poziția (sau, cel puțin, și-a elaborat-o) față de teza sa „statică”, originară, din 1920. Dimpotrivă, așa cum arată Salerno, Mises a respins explicit, în argumentarea sa mai târzie, ideea că incertitudinea viitorului este cheia problemei calculului. Aceasta nu este, spune Mises în Acțiunea umană, că „toată acțiunea umană este întotdeauna îndreptată spre viitor iar viitorul este întotdeauna nesigur”. Socialismul are o

problemă diferită. Azi calculăm din punctul de vedere al cunoașterii prezente și al estimării noastre prezente a condițiilor viitoare. Aici nu ne preocupă problema dacă directorul [socialist] va putea sau nu anticipa condițiile viitoare. Ce avem în minte e că directorul nu poate calcula din punctul de vedere al propriilor sale judecăți prezente de valoare și al propriilor anticipări prezente ale viitorului, indiferent care ar fi ele. Dacă el investește azi în industria conservelor, se poate întâmpla ca o schimbare în gusturile consumatorilor sau în opiniile privind igiena hranei din conserve să transforme investiția sa într-una eronată. Însă, cum știe el azi în ce fel să construiască cât mai economic o fabrică de conserve?

Unele căi ferate construite la începutul secolului n-ar fi fost construite deloc dacă oamenii din acel timp ar fi anticipat progresul motoarelor și al aviației. Însă, cei care au construit atunci căile ferate știau ce alternativă să aleagă pentru realizarea planurilor lor, din punctul de vedere al estimării și anticipării lor și al prețurilor de piață contemporane lor, în care se reflectau valorizările consumatorilor. Tocmai această intuiție va lipsi directorului. El va fi ca un marinar pe ocean nefamiliarizat cu metodele de navigație.[29], [30]

Rezolvarea de ecuații și ultimul cuvânt al lui Lange

Una din formulările nefericite ale lui Hayek și ale hayekienilor din anii 1930, dând naștere la neînțelegerea generală că singurele probleme ale planificării socialiste sunt „practice”, nu „teoretice”, a fost accentul lor pe așa-zisa dificultate a planificatorilor de a calcula și rezolva toate funcțiile cererii și ofertei, toate „ecuațiile diferențiale simultane” necesare pentru a planifica prețurile și alocarea resurselor. Dacă planificarea socialistă se bazează pe ecuațiile Pareto-Barone, cum vor fi toate știute, într-o lume în continuă schimbare a valorizărilor, resurselor și tehnologiei?

Lionel Robbins și-a început abordarea acestei dificultăți legate de ecuații în studiul său pe depresiunea din 1929, The Great Depression. Concedând, ca și Mises, că planificatorii ar putea determina preferințele consumatorilor prin permiterea unei piețe pentru bunurile de consum, Robbins adaugă în mod corect că planificatorii socialiști vor trebui „să știe eficiențele relative ale factorilor de producție în producerea tuturor acestor alternative posibile”. Robbins adaugă însă apoi, din nefericire:

Pe hârtie putem rezolva această problemă printr-o serie de calcule matematice. Ne putem imagina tabele care să exprime preferințele consumatorilor … Și putem concepe informația tehnică despre productivitate … care ar fi generată de fiecare din combinațiile posibile ale factorilor de producție. Pe o astfel de bază se poate construi un sistem de ecuații simultane a căror soluție ar arăta distribuția de echilibru a factorilor și producția de echilibru a mărfurilor.

Însă această soluție nu funcționează în practică. Ar fi nevoie de milioane de ecuații pe baza a milioane de tabele statistice care cer alte milioane de calcule individuale. Până când sunt rezolvate aceste ecuații, informația pe care ele se bazează va fi depășită și vor trebui să fie calculate în nou.[31]

Chiar dacă e adevărat că observațiile lui Robbins despre schimbările în date au fost și sunt corecte, ele distrag atenția de la abordarea lui Mises asupra calculului chiar dacă există cunoaștere statică și completă, la accentul pus de Hayek pe incertitudine și schimbare. Mai important, ele au dus la mitul răspândit că observațiile lui Robbins împotriva socialismului, spre deosebire de cele ale lui Mises, sunt numai „practice”, legate de dificultatea de a calcula toate aceste ecuații simultane. În plus, în eseul concluziv din lucrarea Collectivist Economic Planning, Hayek prezintă toate motivele pentru care planificatorii n-ar ști date esențiale, unul dintre acestea fiind că ar trebui să rezolve „sute de mii” de necunoscute. Iar

aceasta înseamnă că, în fiecare moment, fiecare decizie trebuie să se bazeze pe soluția unui număr egal de ecuații diferențiale simultane, sarcină care, cu mijloacele cunoscute în prezent, nu poate fi realizată într-o viață de om. Și totuși, aceste decizii … trebuie luate încontinuu.[32]

E fascinant să observăm înmuierile și răsucirile din reacția lui Lange la argumentul rezolvării ecuațiilor. În articolul său din 1936, care mult timp a fost considerat ultimul cuvânt pe subiect, Lange ridiculiza însăși termenii problemei. Adoptând teza socialistă a „cvasi-pieței” și ignorând problema misesiană crucială a absenței necesare a vreunei piețe pentru pământ și capital, Lange afirma simplu că nu e nevoie ca planificatorii să-și facă griji pentru aceste ecuații, pentru că acestea vor fi „rezolvate” de piața socialistă:

Nici nu va fi nevoie ca Board-ul Central de Planificare să rezolve sute de mii … sau milioane … de ecuații. Singurele „ecuații” care va trebui să fie „rezolvate” vor fi cele ale consumatorilor și fabricilor de producție. Acestea sunt exact aceleași „ecuații” rezolvate în sistemul economic prezent, iar persoanele care le „rezolvă” sunt și ele aceleași. Consumatorii … și managerii … le „rezolvă” prin metoda încercării și erorii … Și numai puțini dintre ei au absolvit matematici superioare. Profesorii Hayek și Robbins înșiși „rezolvă” cel puțin sute de ecuații zilnic, de exemplu când cumpără un ziar sau decid să ia prânzul la restaurant și probabil ei nu folosesc determinanți sau iacobieni pentru acest scop.[33]

Astfel, economia neoclasică ortodoxă a decis că disputa calculului îi are câștigători pe Lange-Lerner. Drept urmare, când sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a adus comunismul / socialismul în Polonia sa nativă, profesorul Oskar Lange a lăsat locul călduț de la Universitatea din Chicago pentru a juca un rol major prin teoriile sale în minunata lume nouă a Poloniei socialiste. Lange a devenit ambasadorul Poloniei în Statele Unite, apoi delegatul Poloniei la Consiliul de Securitate al ONU și în final președinte al Consiliului Economic Polonez. Și, cu toate acestea, nici măcar o dată în această perioadă sau mai târziu, Polonia – sau orice alt guvern comunist – n-a încercat să pună în practică ceva care să semene câtuși de puțin cu tipul de contabilitate fictivă al lui Lange sau jocul de-a piața al socialismului său. În schimb, au aplicat vechiul model stalinist al economiei de comandă.

Nu i-a luat mult lui Oskar Lange să se ajusteze la persistența Modelului Stalinist. Ulterior, în Polonia de după război, Lange argumenta puternic în favoarea necesității istorice a persistenței modelului Stalinist, ca opus propriului său socialism de piață. Argumentând în 1958 împotriva propriei sale soluții cvasi-descentralizate, Lange revela că „în Polonia am avut unele discuții dacă o perioadă de planificare și management foarte centralizate sunt o necesitate istorică sau o mare greșeală politică. Personal, cred că sunt o necesitate istorică”.

De ce? Lange pretinde acum:

(a) că „procesul însuși al revoluției sociale care a lichidat un sistem social și a stabilit altul necesită alocarea centralizată a resurselor de către noul stat revoluționar și, prin urmare, planificare și management centralizate”.

(b) în al doilea rând, că în țările subdezvoltate – și ce țară socialistă nu era subdezvoltată? – „industrializarea socialistă și îndeosebi industrializarea foarte rapidă care era necesară în primele țări socialiste, în particular în Uniunea Sovietică … cere o alocare centralizată a resurselor”. Curând, totuși, promitea Lange, dialectica istoriei va cere guvernului socialist să organizeze cvasi-piața, decizia descentralizată în interiorul planului său general.[34]

La scurt timp înainte de moartea sa în 1965, Oskar Lange, totuși, în ultimul său cuvânt pe dezbaterea calculului socialist a revelat implicit că „soluția” sa a socialismului de piață nu a fost mai mult decât o farsă, care trebuie să fie aruncată repede peste bord când apare o cale prin care Comitetul de Planificare poate rezolva toate acele sute de mii sau milioane de ecuații simultane! În mod straniu, a dispărut afirmația sa că oricine „rezolvă ecuații” în fiecare zi fără a fi nevoie să o facă formal. Tehnologia părea să fie salvarea Comitetului de Planificare! Așa cum o formulează Lange:

Dacă mi-aș rescrie eseul [„Despre teoria economică a socialismului”], sarcina mea de azi ar fi mult mai simplă. Răspunsul meu către Hayek și Robbins ar fi: care e problema? Să punem toate aceste ecuații simultane într-un computer electronic și avem soluția în mai puțin de o secundă. Procesul de piață, cu tatonările lui greoaie, pare demodat. Acesta poate fi considerat ca un instrument computațional din era pre-electronică.[35]

Lange pretinde, firește, că un computer este superior pieței deoarece computerul poate realiza mult mai bine o planificare mult mai mare, pentru că acesta știe cumva „prețurile umbră viitoare” pe care piața nu pare să le obțină.

Entuziasmul naiv al lui Lange pentru calitățile magice de planificare ale computerului din vremurile sale timpurii poate fi considerat o glumă sinistră de către economiștii și oamenii din țările socialiste care și-au văzut economiile mergând inexorabil de la rău la foarte rău, în ciuda folosirii computerelor. Lange pare să nu se fi familiarizat cu formula computațională, GIGO („gunoi intră, gunoi iese”). Nici nu s-a familiarizat cu estimările recente ale unui economist sovietic de frunte, potrivit cărora, chiar și asumând că board-ul de planificare și computerele sale ar putea afla datele corecte, ar fi nevoie de 30.000 de ani, chiar și cu generația prezentă de computere, pentru a procesa informația și alocarea resurselor.[36]

Însă, există o eroare și mai importantă în ultimul articol al lui Lange decât naivitatea sa privind puterile magice ale noilor tehnologii computaționale. Disponibilitatea sa de a accepta o cale de a rezolva ecuațiile despre care el spusese mai devreme că nu au nevoie de o rezolvare conștientă demonstrează că a fost nesincer când afirma că metoda sa de tip pseudo-piață, a încercării și erorii, ar oferi o cale ușoară pentru ca societatea socialistă să rezolve problema calculului.

Imposibilitatea socialistă și argumentul bazat pe existență

Încă în 1917 sau cel puțin de la marele salt înainte al lui Stalin către socialism din anii 1930 timpurii, apărătorii posibilității socialismului împotriva observațiilor lui Mises aveau un argument final. Când toate argumentele privind echilibrul general sau ecuațiile sau antreprenoriatul sau tatonările walrasiene sau economia de comandă sau pseudo-piețele se epuizau, apărătorii socialismului întrebau pur și simplu: În regulă, dar socialismul există, nu? După toate acestea, socialismul există și, prin urmare, trebuie să fie, pentru un motiv sau altul, posibil. Mises nu are dreptate, chiar dacă argumentule „practice” ale lui Hayek sau Robbins, argumente doar ale gradelor de eficiență trebuie examinate mai serios. La sfârșitul celebratului său eseu de trecere în revistă a teoriei economice socialiste, profesorul Abram Bergson formulează apăsat ideea:

nu e nimic de dezbătut: firește că socialismul funcționează. Pe acest subiect, Lange e convingător. Dacă aceasta este singura problemă, ne mirăm dacă la acest stadiu al problemei este nevoie de o demonstrație teoretică elaborată. La urma urmei, economia panificată sovietică există de treizeci de ani. Orice s-ar spune despre ea, nu s-a prăbușit.[37]

În primul rând, această concluzie triumfală sună gol, pentru că economiile Uniunii Sovietice și ale altor țări din blocul socialist s-au prăbușit în mod evident. Și acum a devenit clar că PNB-ul Sovietic și cifrele de producție pe care Bergson, CIA și sovietologii le-au luat de bune timp de decenii n-au fost nimic altceva decât o grămadă de minciuni, proiectate să înșele nu doar Statele Unite, ci și propria elită conducătoare a managerilor sovietici. Chiar și acum, sovietologii vestici ezită să-i creadă pe economiștii sovietici care încearcă finalmente să spună adevărul despre aceste date mult stimate.

Însă, dincolo de toate acestea, replica empiristă aparent decisivă la critica misesiană revelează pericolele folosirii de „fapte” simple și brute pentru a respinge teoria în științele acțiunii umane. De ce trebuie să asumăm că Uniunea Sovietică și țările Est Europene s-au bucurat de un socialism complet? Există multe motive să credem că, oricât ar fi încercat, conducătorii comuniști nu ar fi putut impune socialismul total și planificarea complet centralizată. Se știe acum că întreaga economie și societate sovietică avea o rețea vastă de piețe negre și de absențe ale controalelor, alimentată de un sistem răspândit de mită, cunoscut ca blat, care să permită sustragerea de la aceste controale. Managerii care nu-și realizau cotele de producție anuală erau ajutați ilegal să-și atingă aceste cote de antreprenori și muncitori pe care îi plăteau la negru. Iar piețele negre de valută erau cunoscute fiecărui turist. Cu mult timp înainte de colapsul comunismului în Europa de Est, aceste țări au încetat să elimine piețele negre ale valutei forte, chiar și atunci când ele erau vizibile pe străzile din Varșovia, Budapesta și Praga. Fără piețe negre necontrolate, alimentate de mită, economiile comuniste s-ar fi prăbușit cu mult timp în urmă.[38] Acest punct de vedere istoric a fost susținut de teoria „anvergurii controlului” propusă de Michael Polanyi, care neagă posibilitatea unei planificării centrale eficace dintr-o perspectivă diferită de cea a lui Mises.[39]

Însă respingerea decisivă a fost, încă o dată, cea ridicată de Mises în Acțiunea umană: economiile Uniunii Sovietice și ale Europei de Est nu erau complet socialiste pentru că erau insule într-o piață capitalistă globală. Planificatorii comuniști puteau, deși stângace și imperfect, folosi prețurile de pe piețele globale ca ghid indispensabil pentru stabilirea de prețuri și alocarea resurselor de capital. Așa cum subliniază Mises:

Oamenii nu realizează că acestea nu erau sisteme sociale izolate. Ele operau într-un context în care sistemul de prețuri încă funcționa. Ei puteau apela la calculul economic pe baza prețurilor stabilite în străinătate. Fără ajutorul acestor prețuri acțiunile lor ar fi fost fără scop și fără plan. Numai pentru că aveau ca referință aceste prețuri externe puteau calcula, ține contabilitate și pregăti mult discutatele lor planuri.[40]

Intuiția lui Mises a fost confirmată încă de la mijlocul anilor 1950, când economistul britanic Peter Wiles a vizitat Polonia, unde Oskar Lange ajuta la planificarea socialismului polonez. Wiles i-a întrebat pe economiștii polonezi cum își planifică sistemul economic. Așa cum relatează Wiles:

Ce se întâmpla de fapt era că „prețurile globale”, adică prețurile lumii capitaliste, erau folosite în întreg blocul comercial [sovietic]. Ele erau transformate în ruble … intrând în conturile de compensare bilaterale.

Wiles le-a pus apoi planificatorilor comuniști polonezi întrebarea crucială. Întrucât polonezii, ca marxist-leniniști, voiau probabil triumful cât se poate de rapid al socialismului global, Wiles a întrebat: „Ce veți face când nu va mai exista lumea capitalistă” de unde să obțineți toate aceste prețuri vitale? Planificatorii polonezi au răspuns mai degrabă cinic „Vom trece acel pod când vom ajunge la el”. Wiles adaugă că, „în cazul electricității, podul este deja sub picioarele lor: era foarte greu să-i pui un preț pentru că nu mai exista piață globală”.[41] Însă, din fericire pentru lume și pentru planificatorii polonezi înșiși, ei n-au fost nevoiți niciodată să treacă podul cu adevărat.

Epilog: sfârșitul socialismului și statuia lui Mises

În presupusul său articol definitiv din 1936, care legitima calculul economic sub socialism, Oskar Lange îi adresa lui Ludwig von Mises o deriziune faimoasă la vremea ei. Lange își începea eseul lăudând ironic serviciile aduse de Mises socialismului:

Socialiștii au cu siguranță motive serioase să fie recunoscători profesorului Mises, marele avocat al diavolului pentru cauza lor. Provocarea sa puternică a forțat socialiștii să recunoască importanța unui sistem adecvat de calcul economic … meritul de a fi făcut socialiștii să abordeze sistematic această problemă aparține în întregime profesorului Mises.

Lange îl înțeapă apoi pe Mises:

Atât ca expresie a recunoașterii pentru marele serviciu adus de el și ca amintire a importanței calculului economic corect, o statuie a profesorului Mises trebuie să ocupe un loc onorabil în marele vestibul al Ministerului Socializării sau al Comitetului Central de Planificare al statului socialist.

Lange a continuat spunând: „Mi-e teamă că profesorul Mises nu se va bucura de ceea ce pare singurul mod al socialiștilor de a se achita de recunoștința față de el …”. Lange conchide, ca pentru a completa disconfortul lui Mises:

un învățător socialist și-ar putea invita studenții de la o oră pe materialismul dialectic să meargă să privească statuia pentru a exemplifica acea List der Vernuft, ideea hegeliană a vicleniei rațiunii care a făcut chiar și pe cel mai îndârjit dintre economiștii burghezi să servească cauza proletară fără să-și dea seama.[42]

În mod curios, în timpul perioadei sale ca planificator socialist în Polonia, Lange nu i-a ridicat o statuie lui Mises la Ministerul Socializării din Varșovia. Poate că planificarea socialistă nu a avut atât de mult succes pentru a-i acorda lui Mises această onoare – sau poate nu existau suficiente resurse pentru a construi statuia. În orice caz, oportunitatea a fost pierdută. Țările din Europa de Est stau acum între ruinele a ceea ce s-a numit în 1930 „marele experiment socialist”.

De sub molozul colapsului socialist au ieșit acum o mulțime de economiști misesieni cărora socialismul nu li se pare nimic mai mult decât o glumă sinistră. Chiar și în anii 1960 era o vorbă răspândită printre economiști la conferințele internaționale, „că economiștii vestici vorbesc despre calitățile planificării, în timp ce economiștii estici vorbesc despre virtuțile pieței libere”. Acum, economiștii misesieni ies din ruinele socialismului în Polonia, Lituania, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia (în special în Croația și Slovenia) și Uniunea Sovietică. Nici planificarea socialistă, nici marxism-leninismul n-au niciun farmec pentru economiștii fostelor națiuni socialiste.

În toate aceste țări, statuile gigant ale lui Lenin sunt răsturnate neceremonios și îndepărtate din piețele publice. Indiferent dacă aceste societăți libere din Europa de Est le vor înlocui sau nu cu statui ale lui Ludwig von Mises ca profet al eliberării lor, un lucru e sigur: în Cracovia sau Varșovia nu se vor ridica statui ale lui Oskar Lange. E greu de văzut cum viclenia rațiunii și dialectica hegeliană pot face din Lange un profet sau un contributor important la economia poloneză laisez-faire a viitorului. Poate că abordarea cea mai apropiată este o glumă răspândită în Europa de Est a anului revoluționar 1989: „Comunismul poate fi definit ca drumul cel mai lung de la capitalism la capitalism”.

Note:

[1] Articolul lui Mises a fost publicat în 1920 în germană „Die Wirtschaftsrechnung im sozialistischen Gemeinwesen” și a devenit disponibil în engleză în 1935; Mises „Economic Calculation in the Socialist Commonwealth” în F.A. Hayek, ed., Collectivist Economic Planning (London: Routledge and Sons, 1935), pp. 87–130. Articolul a fost publicat ca monografie de către Institutul Mises cu un postscript remarcabil al profesorului Joseph T. Salerno (Ludwig von Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth [Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1990]).

[2] Alexander Gray, The Socialist Tradition (London: Longmans, Green, 1946), p. 90.

[3] Bine-cunoscutul articol al lui Oskar Lange avea inițial două părți: „On the Economic Theory of Socialism”, Review of Economic Studies 4 (October 1936): 53–71, și ibid., p. 5 (February 1937): 132–42; Articolul lui Fred M. Taylor era „The Guidance of Production in a Socialist State”, American Economic Review 19 (March 1929); cel al lui Taylor a fost reeditat iar cel al lui Lange revizuit și ambele au fost publicate în Oskar Lange și Fred M. Taylor, On the Economic Theory of Socialism, B. Lippincott, ed. (Minneapolis: University of Minnesota Press, 1938).

[4] Abram Bergson, „Socialist Economics” în H.S. Ellis, ed., A Survey of Contemporary Economics (Philadelphia: Blakiston, 1948), pp. 412–48.

[5] Lange a fost ajutat în această construcție pentru că a putut folosi colecția de articole a lui Hayek pe subiect, care tocmai fusese publicată în anul dinaintea primului său articol. Volumul lui Hayek include articolul seminal al lui Mises, alte contribuții de către Pierson și Halm, două articole de Hayek însuși și pretinsa respingere a lui Mises de către Barone. Vezi Hayek, Collectivist Economic Planning.

[6] Bergson, „Socialist Economics” p. 446.

[7] F.A. Hayek, „The Use of Knowledge in Society” (1945) în Hayek, Individualism and Economic Order (Chicago: University of Chicago Press, 1948), p. 90.

[8] Inadecvarea lăudării eseului lui Barone drept o respingere a lui Mises este reflectată și de faptul că articolul lui Barone a fost publicat în 1908, cu doisprezece ani mai devreme decât articolul lui Mises pe care se presupune că l-a respins. Data îi era cunoscută iar articolul n-a făcut nicio impresie asupra lui Mises. În plus, Barone și Pareto înșiși disprețuiau ideea că ecuațiile lor ar putea ajuta planificarea socialistă. Vezi Trygve J.B. Hoff, Economic Calculation in the Socialist Society (1949; Indianapolis, Ind.: Liberty Press, 1981), pp. 222–23.

[9] Aici, ca și în alte părți ale argumentului său – așa cum vom vedea mai jos – Mises este înclinat să conceadă socialiștilor de piață cel mai bun scenariu și nu intenționează să examineze dacă piețele bunurilor de consum sau ale muncii sunt într-adevăr posibile într-o lume în care statul este singurul vânzător și singurul cumpărător al muncii.

[10] Replica ulterioară a lui Mises este în lucrarea sa Human Action (New Haven, Conn.: Yale University Press, 1949), pp. 694–711 [Acțiunea umană, Institutul Mises România, București, 2018, pp. 719-736]. Establishment-ul presupune că dezbaterea s-a încheiat în 1938. Pentru un exemplu de survol hayekian al dezbaterii care nu se deranjează prea mult să menționeze Acțiunea umană, vezi Karen I. Vaughn, „Introduction” în Hoff, Economic Calculation, pp. ix–xxxvii. Într-un articol mai timpuriu, Vaughn a insinuat că „așa-zisa respingere finală a lui Mises din Acțiunea umană este în general polemică și trece pe lângă problemele reale”. Vaughn, „Critical Discussion of the Four Papers” in Lawrence Moss, ed. The Economics of Ludwig von Mises (Kansas City: Sheed and Ward, 1976), p. 107. Doctrina hayekiană va fi discutată mai jos.

Pentru un exemplu reconfortant al unei contribuții misesiene la dezbatere care nu neglijează sau depreciază Acțiunea umană, ci mai degrabă construiește pe ea, vezi Joseph T. Salerno, „Ludwig von Mises as Social Rationalist” Review of Austrian Economics 4 (1990): 36–48 [Ludwig von Mises ca raționalist social, în acest volum – n.ed.]. Vezi și Salerno, „Why a Socialist Economy is Impossible” un post scriptum la Mises, Economic Calculation in the Socialist Commonwealth (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1990) [Calculul economic în societatea socialistă, în acest volum – n.ed.].

[11] Mises, Acțiunea umană, pp. 728-729.

[12] Ibid., p. 730.

[13] Ibid., p. 730.

[14] Faptul că unele țări din blocul comunist, ca Ungaria, permit acum o bursă, deși mică și trunchiată și că alte țări ex-comuniste se gândesc serios să introducă piețele de capital demonstrează importanța enormă a dezetatizării care se desfășoară acum în Europa de Est.

[15] Vezi Murray N. Rothbard, „Breaking Out of the Walrasian Box: The Cases of Schumpeter and Hansen” Review of Austrian Economics 1 (1987): 98–100, 107; inclus în volumul Controverse Economice [în curs de apariție la Institutul Mises România – n.ed.] la capitolul 14.

[16] Despre Knight vs. Hayek, Machlup și Boulding în anii 1930, vezi F.A. Hayek, „The Mythology of Capital” în W. Feliner și B. Haley, ed., Readings in the Theory of Income Distribution (Philadelphia: Blakiston, 1946), pp.355–83. Pentru un atac knightian asupra teoriei austriece a productivității marginale actualizate în numele a ceea ce acum se consideră a fi teoria ortodoxă a productivității marginale neactualizate (prin preferința de timp), vezi Earl Rolph, „The Discounted Marginal Productivity Doctrine”, ibid., pp. 278–93. Pentru o replică austriacă, vezi Murray N. Rothbard, Man, Economy, and State (Los Angeles: Nash, 1970), vol. 1, pp. 431–33; și Walter Block, „The DMVP-MVP Controversy: A Note” Review of Austrian Economics 4 (1990): 199–207.

[17] Frank H. Knight, „Review of Ludwig von Mises, Socialism”, Journal of Political Economy 46 (April 1938): 267–68. Într-o altă recenzie pe aceeași problemă din jurnal, Knight spune că ar exista o „piață de capital” în socialism, dar este clar că se referă doar la piața împrumuturilor și nu la o piață autentică de titluri de capital de-a lungul structurii de producție. Aici, iarăși, Mises are o critică devastatoare a acestui tip de schemă în Acțiunea umană, arătând că managerii comitetului guvernamental de planificare nu-și riscă proprietatea lor și ca atare „nu vor fi constrânși de eventualele pericole financiare în care ar intra dacă ar promite o rată prea mare a dobânzii pentru fondurile împrumutate … Hazardul acestei incertitudini cade numai pe societate, proprietarul exclusiv al resurselor disponibile. Dacă planificatorul n-ar ezita să ofere fondurile celor care oferă cel mai mult, ar abdica în favoarea vizionarilor fără scrupule și a ticăloșilor.” Vezi Knight, „Two Economists on Socialism” Journal of Political Economy 46 (April 1938): 248; și Mises, Acțiunea umană, p. 730.

[18] Georg Halm, „Further Considerations on the Possibility of Adequate Calculation in a Socialist Community”, în Hayek, ed., Collectivist Economic Planning, pp. 162–65. Vezi și ibid., pp. 13–20.

[19] Mises, „Economic Calculation in the Socialist Commonwealth” pp.106–08.

[20] Ibid., p. 106. Această concluzie din 1920 este surprinzător de apropiată de vorba răspândită în Polonia din 1989, relatată de profesorul Krzyztof Ostazewaki de la Universitatea din Louisville, că economia socialistă planificată este „o mașină care distruge valoare condusă de un imbecil”.

[21] Mises, Human Action, pp. 706–09. Așa cum o formulează Mises:

„socialiștii de toate tipurile repetă iarăși și iarăși că lucrul care face realizabile planurile lor ambițioase este avuția enormă acumulată până acum. Dar, în același timp, ignoră faptul că această avuție constă în mare măsură în bunuri de capital produse în trecut și care sunt mai mult sau mai puțin depășite din punctul de vedere al evaluărilor și al cunoașterii tehnologice prezente” (Ibid., p. 735).

[22] În lucrarea lui Mises Notes and Recollections (Spring Mills, Penn.: Libertarian Press, 1978), p. 112 [Memorii, Editura Liberalis, Iași, 2019]. Vezi și discuția din Murray N. Rothbard, Ludwig von Mises: Scholar, Creator, Hero (Auburn, Ala.: Ludwig von Mises Institute, 1988), pp. 35–38.

[23] Pe piață, atunci, consumatorii evaluează (evaluate) în mod obișnuit bunurile și serviciile în timp ce antreprenorii anticipează cardinal (estimează și prezic prețurile viitoare – appraise). Despre evaluare, vezi Mises, Human Action, pp. 327–330; Salerno, „Mises as Social Rationalist” pp. 39–49; și Salerno, „Socialist Economy is Impossible”.

[24] Mises spune în memoriile sale:

„Ei [socialiștii] nu văd provocarea primă: cum poate fi transformată acțiunea economică, care constă întotdeauna din preferarea și lăsarea deoparte, adică din valorizări inegale, în valorizări egale prin utilizarea ecuațiilor? Așa, susținătorii socialismului vin cu recomandarea absurdă de a folosi – drept substitut pentru calculul economic din economia de piață – ecuațiile catalacticii matematice, descriind o imagine din care acțiunea umană este eliminată.” (Mises, Notes and Recollections, p. 112)

[25] Această integrare a fost completată mai târziu prin teoria sa a ciclului economic din 1920 și apoi în tratatul său monumental Acțiunea umană.

[26] Cu excepția accentului nefericit al lui Hayek și Robbins pe dificultatea socialistă de a „calcula” ecuațiile. Vezi mai jos.

[27] Salerno, „Mises as Social Rationalist” p. 44.

[28] Israel M. Kirzner, „The Economic Calculation Debate: Lessons for Austrians” Review of Austrian Economics 2 (1988): 1–18. Hayek a patentat termenul „procedură de descoperire” în F.A. Hayek, „Competition as a Discovery Procedure” în New Studies in Philosophy, Politics, Economics and the History of Ideas (Chicago: University of Chicago Press, 1978), pp. 179–90. Pentru o critică a conceptului kirznerian de antreprenoriat, vezi Murray N. Rothbard, „Professor Hébert on Entrepreneurship”, Journal of Libertarian Studies 7 (Fall, 1985): 281–85. Pentru contribuția lui Hayek la dezbaterea calculului socialist Lange-Lerner, vezi F.A. Hayek, „Socialist Calculation III: The Competitive ‘Solution’” (1940) și „The Use of Knowledge in Society”, (1945) în Individualism and Economic Order, pp. 181–208, 77–91 [Utilizarea cunoașterii în societate, în acest volum – n.ed.].

[29] Mises, Human Action, p. 696. Vezi și Salerno, „Mises as Social Rationalist” pp. 46–47ff.

[30] Aparent, Kirzner crede că o concentrare a lui Mises pe antreprenoriat în discuția socialismului din Acțiunea umană demonstrează că Mises a trecut la poziția lui Hayek. Kirzner pare să ignore diferența majoră dintre viziunea lui Mises asupra antreprenoriatului – centrată pe predicție și estimare – și propria sa doctrină a „stării de alertă”, care lasă deoparte problema pierderii antreprenoriale.

[31] Lionel Robbins, The Great Depression (New York: Macmillan, 1934), p. 151.

[32] F.A. Hayek, „The Present State of the Debate” în Hayek, Collectivist Economic Planning, p. 212.

[33] Oskar Lange, „On the Economic Theory of Socialism, Part One” p.67. Economist norvegian și apărător al poziției lui Mises, Trygve Hoff, comentează că „dincolo de faptul că ecuațiile pe care trebuie să le rezolve autoritatea centrală au o natură diferită de cele ale indivizilor privați, ultimele tind să se rezolve automat, iar Dr. Lange trebuie să admită că acest lucru nu se întâmplă în cazul primelor”. Hoff, Economic Calculation in the Socialist Society, pp. 221–22. Această carte excelentă despre controversa calculului socialist a fost publicată inițial în norvegiană în 1938. Prin contrast cu articolul de trecere în revistă aproape contemporan al lui Bergson, traducerea în engleză a lui Hoff, care a apărut în 1949 în Marea Britanie, dar nu și în Statele Unite, s-a scufundat fără urmă.

[34] Oskar Lange, „The Role of Planning in Socialist Economy” în The Political Economy of Socialism (1958) în M. Bornstein, ed., Comparative Economic Systems, rev. ed. (Homewood, Ill.: Richard D. Irwin, 1969), pp. 170–71.

[35] Oskar Lange, „The Computer and the Market” în A. Nove and D.Nuti, eds., Socialist Economics (London: Penguin Books, 1972), pp. 401–02.

[36] Yuri M. Maltsev, „Soviet Economic Reform: An Inside Perspective” The Freeman (March 1990).

[37] Bergson, „Socialist Economics” p. 447.

[38] O sursă privind acest sistem răspândit în Uniunea Sovietică este Konstantin M. Simis, USSR: The Corrupt Society (New York: Simon and Schuster, 1982).

[39] Michael Polanyi, The Logic of Liberty (Chicago: University of Chicago Press, 1951), pp. 111–37 and passim.

[40] Mises, Human Action, pp. 698–99.

[41] Peter J.D. Wiles, „Changing Economic Thought in Poland” Oxford Economic Papers 9 (June 1957): 202–03. Vezi și Murray N. Rothbard, „Ludwig von Mises and Economic Calculation Under Socialism” în Lawrence Moss, The Economics of Ludwig von Mises, pp. 67–77; inclus în volumul Controverse economice la capitolul 44.

[42] Lange, „The Economic Theory of Socialism” p. 53.

[*] Traducere de Costel Stăvărache, revizuită de Tudor Smirna.

Apărut inițial în The Review of Austrian Economics 5, no. 2 (1991):51–76.

Avatar photo
Scris de
Murray N. Rothbard
Discută

Autori la MisesRo

Arhivă

Abonare

Newsletter MisesRo

Frecvență

Susține proiectele Institutului Mises

Activitatea noastră este posibilă prin folosirea judicioasă a sumelor primite de la susținători.

Orice sumă este binevenită și îți mulțumim!

Contact

Ai o sugestie? O întrebare?