Una din consecințele cele mai grave ale doctrinei economice keynesiste moderne este că teza cheltuielilor totale (a „cererii agregate”) cu privire la producția fizică și ocupare oferă o justificare pseudo-științifică erorii centrale a mercantilismului – o eroare ce datează din secolul al XVI-lea. Potrivit acestei vechi erori, un deficit în balanța de plăți a unei națiuni se traduce printr-o diminuare a cererii, venitului și a locurilor de muncă. Această doctrină a fost zdrobită în repetate rânduri de economiști în ultimele două secole și jumătate. Și totuși, precum legendara pasăre Phoenix, mitul mercantilist renaște din propria cenușă.
Acum câteva săptămâni Departamentul de Comerț a raportat că deficitul comercial al SUA a crescut la 47,2 miliarde de dolari în Aprilie, de la 44,2 miliarde dolari, cât înregistrase în luna precedentă[1]. Această creștere de 3 miliarde de dolari a adus cu sine obișnuitele avertismente teribile ale neo-mercantiliștilor keynesiști cu privire la catastrofa iminentă spre care se îndreaptă economia. Spre exemplu, Dean Baker, co-director al Centrului de cercetare în politicile economice, a scris:
Pentru a le reaminti oamenilor obișnuiți care n-au trecut prin experiența unui curs [keynesist] sau care au uitat această experiență, un deficit comercial înseamnă că cererea generată în SUA pleacă în afara țării. Banii cheltuiți de firme și de consumatori pleacă pe bunuri și servicii produse în Europa, Mexic și China, în loc de SUA…Un deficit comercial mare are aceleași implicații pentru economie precum o reducere bruscă a cheltuielilor private sau a investițiilor. Înseamnă o cerere mai mică și mai puține locuri de muncă[2].
Baker profită de această mică modificare în datele lunare ale balanței comerciale pentru a regurgita discreditata dogmă mercantilistă pentru a n-a oară. Folosind niște trucuri statistice, Baker anticipează efecte teribile ale deficitului comercial asupra pieței muncii din SUA:
Datele pe o singură lună nu sunt stabile statistic, dar deficitul comercial ca medie pe cele trei luni din Februarie în Aprilie, a avut o rată anuală mai mare cu 85 miliarde de dolari față de deficitul comercial trimestrial anterior. La ceteris paribus asta înseamnă că 85 miliarde de dolari peste cererea generată în SUA vor produce creștere și locuri de muncă în alte țări decât în SUA… Această pierdere a cererii echivalează cu pierderea a aproximativ 700.000 de locuri de muncă. Este rezultatul faptului că consumatorii și firmele aleg să cheltuiască pe bunuri și servicii din alte țări, și nu pe cele locale[3].
Sunt totuși câteva probleme la argumentul lui Baker. În primul rând, prin anualizarea și efectuarea mediei datelor pe cele trei luni, Baker lasă nelămurite următoarele două lucruri: (1) deficitul comercial, ca medie pentru perioada Februarie-Aprilie a fost cu doar 21,25 miliarde dolari mai mare decât trimestrul precedent; și (2) teza sa cu privire la o creștere de 85 miliarde dolari a deficitului se bazează pe o extrapolare arbitrară a acestor date pe următoarele nouă luni.
În plus, prin compararea dimensiunii deficitului pe aceste trei luni cu lunile imediat precedente, Baker alege spre comparație perioadele care îi convin pentru a face o proiecțe care este în contradicție cu modificările istorice recente ale deficitului comercial. De altfel, dacă luăm în considerare perioada de doi ani de la finele anului 2011 până la finele anului 2013, vom avea o cu totul altă perspectivă: deficitul comercial a scăzut continuu cu o singură întrerupere, de la o rată trimestrială de peste 140 miliarde dolari undeva sub 120 miliarde dolari. Asta înseamnă că în ultimii doi ani calendaristici deficitul comercial anual mediu, în realitate a scăzut cu peste 40 miliarde dolari[4].
Recursul ipocrit la statistici devine mai clar când luăm în considerare datele brute, care arată că deficitele comerciale pentru anii 2011-2013 au fost de 559.880 miliarde dolari, 537.605 miliarde dolari și 476.392 miliarde dolari, un trend evident descrescător[5]. (Așa cum sublinia adesea Murray Rothbard, datele brute sunt întotdeauna mai aproape de realitate decât „datele” care au fost supuse unor tehnici statistice fanteziste precum ajustarea sezonieră, medii mobile pe trei luni, înlănțuirea indicilor [chain-weighting].)
În al doilea rând, chiar dacă tendința proiectată de Baker s-ar adeveri, ea nu ar cauza – ceteris paribus – nicio pierdere netă de locuri de muncă. Ceea ce Baker și camarazii săi neo-mercantiliști nu realizează este că fiecare dolar cheltuit de rezidenții SUA pe importuri de bunuri și servicii din străinătate și care depășește valoarea exporturilor, este fie alocat de străini pe achiziția unor active americane, adică investit în acțiuni, obligațiuni, depozite bancare, imobiliare, capital fizic sau sunt folosiți de străini pentru plata dobânzilor și a dividendelor datorate rezidenților SUA care dețin active străine. Cu alte cuvinte, niciun dolar nu iese din SUA ca urmare a deficitului comercial. Depozitele la vedere din băncile americane sunt pur și simplu transferate de la importatorii americani către exportatorii străini, care pot să-i vândă sau nu pe piața valutară. În orice caz, aceste depozite în dolari sunt în ultimă instanță transferate înapoi rezidenților americani de către străini care doresc să investească în active americane sau care au datorii față de rezidenții americani.
Să luăm spre exemplu deficitul nostru comercial cu China. Exportatorii chinezi în SUA nu sunt interesați să câștige și să păstreze dolari care nici nu sunt folosiți ca mijloc de plată în țara lor și nici nu aduc vreun beneficiu. Dacă nu doresc să folosească acești dolari să cumpere produse americane (sau să-i vândă pe piața valutară către alte persoane care doresc lucrul acesta), atunci îi vor folosi să investească în active din SUA ce pot genera dobânzi sau profituri. Astfel, în ultimul an, investitorii chinezi au folosit câștigurile nete din exporturi pentru a cumpăra terenuri de golf pe teritoriul SUA, din California până în Carolina de Nord. De asemenea, ei au cumpărat hoteluri Sheraton și proprietăți imobiliare rezidențiale pe Coasta de Vest, dar și lanțul de cinematografe AMC Theaters. Numai anul trecut investițiile chineze în firmele din SUA s-au dublat, ajungând la 14 miliarde dolari, și este estimat că au atins 8 miliarde de dolari în primele luni ale anului curent[6]. Suplimentar, desigur, chinezii continuă să investească dolari în acumularea de active financiare din SUA, generatoare de dobânzi și dividende.
Neo-mercantilistul răspunde aici că achizițiile de active financiare din SUA și de active reale nu pot înlocui cererea în declin pentru bunuri și servicii americane care „s-au scurs” în exterior via deficitul comercial. Dar această afirmație se bazează pe discreditata doctrină keynesistă potrivit căreia achiziționarea de active financiare nu este în mod necesar același lucru cu a achiziționa bunuri „reale” de capital. Totuși, dolarii care sunt investiți de către străini în acțiuni americane, obligațiuni și intermediari financiari precum bănci sau fonduri mutuale sunt în ultimă instanță împrumutați sau investiți în firme din SUA. Firmele „cheltuie” apoi acești dolari pentru a plăti salarii sau pentru a cumpăra bunuri de capital reale ca materiile prime, fabrici și echipamente, software. Dar ce putem spune despre achizițiile străinilor de active deja existente precum terenurile de golf sau hotelurile? Ceteris paribus, incluzând aici „timpul” și preferințele de economisire locale, aceste achiziții eliberează resurse pentru vânzătorii americani ai acestor active, pentru a fi investite în inițierea unor noi proiecte și firme, anticipate ca fiind mai profitabile și care presupun cheltuieli pe salarii și noi bunuri de capital.
Pe scurt, așa zisul deficit comercial este echivalentul în termeni monetari al investițiilor stăine nete în firme din SUA (plus venitul din investiții obținut de rezidenții SUA care dețin active străine). Fluxul cheltuielilor în economia americană nu este redus cu niciun cent ca urmare a unei balanțe comerciale negative, ci doar redirecționat. Prin urmare, efectul „real” al unui deficit comercial asupra economiei SUA este o redirecționare a muncii și capitalului de la industriile exportatoare către industriile ce produc bunuri de consum și de capital pentru uz intern, fără nicio pierdere netă de locuri de muncă.
Din nefericire, Baker nu pare să aibă nici cea măruntă apreciere pentru această analiză. El este captiv analizei keynesiste în care cheltuielile totale determină mecanic producția și ocuparea, iar ratele dobânzii sunt întotdeauna blocate deasupra nivelului necesar pentru a coordona deciziile gospodăriilor de a „economisi” prin achiziționarea de active financiare și deciziile separate ale firmelor de a „investi” prin achiziția de bunuri curente de capital. Ca atare, pentru Baker deficitul comercial este o maladie ce necesită intervenție guvernamentală, mai degrabă decât o etapă necesară a unui proces continuu în care capitalul este realocat în economia globală către utilizările lui cele mai însemnate.
În al treilea rând, în postura sa de neo-mercantilist iluminat de economia keynesistă, Baker se ferește să pledeze pentru taxe vamale, contingente și alte bariere brutale asupra comerțului pentru a remedia problema deficitului comercial. El ia în considerare ideea creșterii cheltuielilor în economie prin intermediul deficitelor bugetare, cu scopul de a compensa scurgerea cererii în străinătate via deficitul comercial, dar doar pentru a-i sublinia caracterul nepopular: „Deficitele guvernamentale ar fi un truc bun, însă politicienilor noștri nu le plac deficitele”. În schimb, argumentează că:
Artificiul necesar pentru a reduce deficitul comercial este devalorizarea dolarului. Asta va face exporturile noastre mai ieftine pentru străini, și deci vom exporta mai mult. De asemenea va scumpi importurile, așa încât vom cumpăra bunuri produse local mai degrabă decât importuri…Modalitatea prin care devalorizăm dolarul este simplă, o negociem[7].
Cu alte cuvinte Baker propune ca guvernul SUA să inginerească în mod deliberat o ieftinire a dolarului într-un soi de cartel cu alte guverne străine. Inutil să mai spunem că sunt probleme serioase legate de această politică. În primul rând presupune o creștere a masei monetare din SUA în raport cu creșterea masei monetare din alte țări, în special China și țările OECD. În al doilea rând, deprecierea dolarului va reuși să reducă deficitul comercial doar pe termen scurt. De vreme ce cursul de schimb răspunde mult mai repede la expansiunea monetară decât prețurile bunurilor și serviciilor, deprecierea dolarului va reduce temporar prețurile produselor americane față de cele străine. Aceasta va conduce la o creștere a exporturilor și o scădere a importurilor. Dar, odată ce rata inflației prețurilor din SUA se va ajusta la rata crescută a expansiunii monetare, efectul dolarului ieftin va fi anulat de prețurile crescute în SUA. Produsele și serviciile americane nu vor mai avea un avantaj de preț pe piețele globale iar deficitul comercial va reveni, ceteris paribus, dacă FED-ul nu va crește din nou rata expansiunii monetare.
În plus, o ieftinire deliberată a dolarului ar produce pagube mari economiei SUA și ar reduce nivelul de trai al americanilor. Pe termen scurt, adică într-un an sau doi, politica dolarului ieftin va sărăci cele mai multe din familiile americane din cauza creșterii prețurilor la bunurile din import, precum cele de pe rafturile unor magazine ca Wallmart și Best Buy. În același timp, politica dolarului ieftin va căptuși buzunarele muncitorilor sindicalizați și a capitaliștilor de cumetrie care activează în industriile exportatoare. Pe termen lung, aceleași familii vor resimți efectele unui boom inflaționist, a unor bule speculative pe piețele financiare și imobiliare și a unei inevitabile crize financiare și recesiuni.
Adevărata problemă nu este deficitul comercial și intrările aferente de capital străin în SUA. De fapt, acestea vor crește productivitatea muncii și condițiile de trai din SUA, dacă resursele vor fi investite în producția suplimentară de bunuri de capital și în crearea de noi întreprinderi. Problema este deficitul bugetar federal care deturnează fluxurile de capital străin – dar și local – de la investițiile productive în economia SUA către politicieni care utilizează aceste resurse pentru a finanța războaie, programe de asistență corporativă, bailout-uri ale sistemului bancar tipice capitalismului de cumetrie și expansiunea agențiilor guvernamentale risipitoare și distructive. Acest deficit suprimă nivelul actual de trai în SUA și mută povara financiară pe umerii viitorilor contribuabili.
Traducere de Andreas Stamate-Ștefan. Textul original aici.
Note:
[1] US Department of Commerce, “US International Trade In Goods And Services April 2014” (June 4, 2014).
[2] Dean Baker, “Why Do Coal Mining Jobs Matter So Much More Than Jobs Lost to Trade?” Truthout (June 9, 2014).
[3] Ibid.
[4] Federal Reserve Bank of St. Louis, National Economic Trends (June 2014), p. 18.
[5] “US International Trade In Goods And Services April 2014,” p. 1 (see note 1 above for url); and US Department of Commerce, “US International Trade In Goods And Services November 2013” (January 2014).
[6] E. Scott Reckard, “Chinese Investors Buying Up US Golf Courses,” Los Angeles Times (June 14, 2014)
[7] Baker, “Why Do Coal Mining Jobs Matter So Much More Than Jobs Lost to Trade?” (see note 2 above for url).
